Orchestre moderne de Tango

 photo from Tango (memes) y nada más by Ondřej Vojtěchovský

Cu siguranta nu am ascultat suficient de multa muzica noua de tango, ca sa pot emite o parere adecvata, dar dupa cateva auditii superficiale fiecare are poate avea o parere, avizata sau nu. Impropriu spus muzica “noua”, pentru ca toate aceste ochestre moderne nu fac decat sa “remixeze”, sa reproduca partiturile scrise acum o suta de ani, in interpretare proprie. Mi se pare o aroganta sa zici ca ai compus o partitura noua de tango in ziua de azi, trebuie sa ai cunostinte vaste si aprofundate sa poti sa compui ceva nou care sa “respecte canoanele” tangoului, nu e imposibil dar mi se pare extrem de dificil.

Asa cum fiecare persoana care descopera tangoul vrea sa impartaseasca aceasta bucurie cu toti oamenii pe care ii intalneste, adaugand faptul ca tangoul ca forma de arta este un mijloc de exprimare, eu pot sa inteleg ca si acesti oameni care formeaza noile orchestre isi doresc nespus sa duca tangoul mai departe si sa se exprime prin tango, intr-o maniera noua, aliniata zilelor noastre, in directa legatura cu noul ritm de viata si trairile aferente. Da pot sa-i inteleg. Asa cum noi dansam cum putem (fie tango sau nu), noi speram si ne dorim sa facem “tango”, dar asta nu inseamna ca chiar si reusim sa dansam tango...Deci pot intelege dorinta oricui vrea sa exprime tango in orice forma, dans si muzica.

Asa cum la Ateneu filarmonica concerteaza Bach, Mozart, Beethoven, Ceaikovski, etc., partituri scrise cu sute de ani in urma, dar cu instrumentisti in viata astazi, asa se intampla si cu partiturile de tango, perfect de acord. Mai ramne in discutie aranjamentul. De exemplu, “La Cumparsita” suna diferit interpretata de De Angelis, Di Sarli, Troilo, Sassone, D'arienzo, Canaro, Biagi, Donato, Fresedo, D'Agostino, Maderna, Piazzola, Rodriguez, Laurenz, Varela, Pugliese, Calo, Firpo, De Caro, Lomuto, Tipica Victor, etc.. Unde mai pui ca unele orchestre au reluat aranjamentul la intervale de niste zeci de ani si iarasi a rezultat o alta sonoritate, o noua interpretare, adecvata timpului in care se traia. Adica tangoul este viu, iar dinamica, schimbarea, l-au mentinut in viata. Sunt de acord si cu aceast lucru. Probabil ca ne-am fi plictisit groaznic de varianta din 1917 a Cumparsitei daca o ascultam numai pe ea in zilele noastre, probabil ca nici nu mai ajungea la noi de atata plictiseala, ca se plictiseau multi altii inaintea noastra de ea. Insa a placut asa mult, ca pana si Julio Iglesias a dus-o mai departe, la nivel mondial.

Diferenta intre interpretarile partiturilor de muzica clasica si cele de tango este ca in muzica clasica se incearca pastrarea interpretarii originale indicate de compozitor, in timp ce in tango, fiecare orchestra incearca sa vina cu o interpretare proprie, prin care sa se exprime, sa redea ritmul si trairile vremurilor in care traieste, prin care sa cucereasca publicul si sa capete notorietate. Pana la urma, aceasta este poate trasatura tangoului care il tine in viata, daca ne gandim ca fiecare dansator interpreteaza in mod propriu cum aude muzica si danseaza aceeasi melodie diferit de fiecare data. Adica o muzica/dans, manifestare care trece din generatie in generatie, din taverna in taverna, din orchestra in orchestra, de la interpret la interpret, de la dansator la dansator, in stil propriu.

Am ascutat versiuni actuale ale unui concert de Mozart. Unele sunt grabite, n-au asezare, altele sunt agresive, au nerv dar sunt enervanto-agasante si nu exprima nimic, unele sunt plate, altele o iau putin pe aratura incat nu le-ai recunoaste... exprimarea zilelor noastre in muzica? Chiar nu mai avem nimic de spus? Probabil ca si aceste noi versiuni ale tangoului, peste o suta de ani vor fi apreciate si vor avea savoare si fara nici o indoiala isi fac foarte bine functia de a mentie tangoul in viata, de a-l lua de ieri si a-l duce maine.

Un lucru destept, pe care orchestrele noi si vocalistii actuali il pot face, este sa scoata muzica pentru dansatori. Isi pot asigura un public mai larg, calatorind din festival in festival, capatand notorietate in comunitatile de dansatori din toata lumea. Cei care isi aleg repertoriul pentru a-si pune in valoare doar capacitatile tehnice si intelectuale legate de tango, sau cei care isi aleg un repertoriu doar pentru a-si pune vocea in valoare, fara sa trezeasca dorinta de dans a dansatorului se vor putea plimba din sala de spectacol in sala de spectacol performand pentru un public neavizat si snob, care ar putea doar sa se laude ca a fost la un concert de “tango” cu interpretarile lui Piazzolla, fara sa priceapa mare lucru si a doua zi sa uite experienta fara a-si mai dori vreodata sa repete auditia.

Foarte de apreciat ca toate aceste orchestre sunt formate de oameni foarte tineri, plini de viata si entuziasti, energici. Au si toate mijloacele electronice de promovare si cu un video savuros si bine facut, pentru necunoscatori, este o foarte buna promovare a tangoului. Pentru ascultat din cand in cand o melodie e ok. De vizionat/audiat un concert intr-o sala de spectacole poate fi interesant si entuziasmant daca iti trezesc cheful de dans si pleci direct la milonga sa dansezi. Ca si spectacol cu dansatori pe scena si orcehstra live – gen Solo Tango Orchesta - poate iesi o chestie buna de promovare in randul nedasatorilor, pentru a castiga potentiali viitori noi dansatori.

Dar pentru dansatorii inraiti si pentru milongile taditionale nu stiu ce sa zic... Adica stiu musterii ai milongilor romanesti care stau pe bara cand vine o tanda de orchestre noi, care prefera D'Arienzo in loc de Romantica Milonguera... O tanda de orchestre noi, o singura data pe seara intr-o milonga poate fi cireasa de pe tort. Cinci tande la rand de orchestre noi e aproape sigur ca pot sa omoare milonga din acea seara.

Sunt mai multe chestiuni foarte tricky.

Daca ai o sala care danseaza o ora jumatate pe orchestre noi e o problema, cu siguranta e o comunitate foarte noua cu foarte multi incepatori. Dansatorii, tanguro/milongueros consacrati mai mult de o tanda nu o sa tolereze. Garantat. Daca nu o sa sara la beregata DJ-ului este din bun simt si pentru ca ne comportam civilizat la milonga. Dar cu siguranta fierb pe dinauntru de la a doua tanda de orchestre noi. Dansatorii incepatori, care inca nu sunt pe deplin acomodati cu sonoritatea tangoului traditional o sa prefere intotdeauna nuevo si neo tango si orice combinati de tango cu ritmuri contemporane gen Gotan, Otros Aires, Electrocutango, etc. Urechea lor inca mai are nevoie de bumtzi-bumtzi ca sa se simta bine, pentru ca inca nu au reusit sa-i inteleaga si sa-i patrunda pe Pugliese si pe Troilo in profunzimea lor. E doar o chestiune de timp si parcurgere de etape pana sa ajunga acolo. Daca cineva cere nuevo la o milonga sigur are sub doi ani de tango.

O alta capcana in care ne furam singuri caciula este sa “menajezi” incepatorii si la practica sa le pui muzica “pentru incepatori”. Bull-shit. Big-big bullshit. Adica sa gandesti ca le este mai usor si ca ii prinzi mai repede in mrejele tangoului daca le pui muzica te tango in amestec cu bumti-bumtzi, adica orchestre noi. Pe termen lung e o abordare gresita. O sa inteleaga si o sa se invete sa danseze pe acea muzica. Si cand vor merge la alte milongi din oras, la maratoane si festivaluri si o sa dea peste Bau-Bau Pugliese o sa zica ca ce nashpa e de fapt tangoul, ca nu e ce au invatat ei acasa. Iar pe termen lung ii pierzi. Mi se pare mai cinstit sa le arati din prima ce este de fapt tangoul si sa ajunga sa-si doreasca sa danseze ca cineva anume din comunitate intr-un mediu real. Adica nu poti sa pacalesti pe cineva sa-i vinzi un Trabant frumos multi-colorat si apoi sa-l trimiti la curse de Ferrari. Parca nu-i cintit. Nu mai bine ii angajezi de la inceput in curse cu Ferrari? Zic si eu.

Efortul pentru profesionalism al acestor noi orchestre este de netagaduit. Toti sunt profesionisti, cu scoala, nu lautari care canta dupa ureche. Munca este enorma fara doar si poate. Sunt talentati, virtuosi fara doar si poate. Calea pe care au pornit este foarte buna. Si stiu ce fac ei acolo. In concluzie e de bine.

Dar... cat am scris aceste cuvinte am ascultat orchestre moderne, m-a apucat bâțul pe scaun si o “usoara” irascibilitate, am experimentat deseori impulsul de a schimba muzica, dar in scopul scrierii am rezistat stoic, strangand din dinti. As fi muscat si tastatura, monitorul, as fi ros si firele de la mouse. Am incercat sa-mi dau seama ce imi creaza aceste stari de la aceasta muzica. In primul rand superficialiatatea. Mi se pare superflu, fara profunzime, desi inregistrarile sunt bune, fiecare instrument se aude foarte clar, au nerv, dar mi se pare ca nu au onestitate. Dulceata este romantata pana la limita de a da in diabet. Iar vioara are o gaselnitza pe care nu o pot pune in cuvinte, suna ca o pisica calcata pe coada,... de mai multe ori. Tenta generala este muzica gen cafe-concert, muzica ambientala dintr-un restaurant de fitze, snob, cu pretentii de high-class, muzica care sa se auda asa in surdina la deschiderea unei nunti cand mirii primesc invitatii si fundalul muzical nu este auzit de nimeni. Vioara solo. Acolo e buba. Are niste “aberatii”/alteratii scapate in romanta gretoasa. Nu-mi dau seama daca chiar vor sa exprime ceva, sau doar fac zgomot de dragul de a se afla in treaba. Nu-mi transmit nimic. Nu-mi trezesc nimic. Mesajul lipseste si totul e plat. Plat fara pauze. O falsa bucurie superficiala. Vocalistii macar au o voce placuta, nu e sparta ca a interpretilor din anii '40. Orchestrele noi care interpreteaza D'arienzo instrumental, in general cele fara voce, par mai autentice. Dansatul poate fi amuzant. Sa ma ierte bunul Dumnezeu daca vorbesc cu pacat...

Parte buna a orchestrelor moderne e ca te fac sa tanjesti cu toate celule sangelui care curge in vene, dupa asperitatile profunde, abrupte, surprinzatoare, sincere, autentice, duioase, care te fac sa SIMTI ceva, ale lui Osvaldo. Pugliese.

Ti-e fica sa simti? :)