Puneti-va o cafea tare daca e dimineata, un ceai aromat daca e dupa-amiaza sau un vin bun daca e seara si hai sa "ascultam" (citim) o poveste semnata Simona Calancea:
Pe când eram convinsă că știu să dansez tango, după ce învățasem o întreagă coregrafie cu un dansator sportiv, executată cu măiestrie pe, desigur, Por una cabeza (da, știu, se aude până la mine cum râdeți), am ajuns la un moment dat la o lecție de tango argentinian.
Unde am descoperit ceva cu totul neașteptat. În primul rând, că nu aveam, de fapt, nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă tango (ah, orgoliul; vai, decepția!:). Dar, mai important, că pot să mă las condusă și să am o încredere, dacă nu oarbă, măcar chioară, în cineva necunoscut până atunci.
Trecuse deja suficient din lecție, cât să știu că nu știu niciun pic de tango. Dar când am dansat o melodie cu acest lider, ceva straniu s-a întâmplat. Tot dansul care zăcea în mine din vreo viață trecută mi-a venit în picioare, am făcut pași pe care, jur, nici azi nu știu să-i fac și m-am simțit brusc cea mai talentată dansatoare de tango de pe pământ. Și cam singura femeie de pe planetă:))
Am plecat complet bulversată spre casă, căci simțul realității nu-mi lipsește, totuși. Dar, ca orice autosabotor care se respectă, am fugit de tango pentru încă multă vreme. Un deceniu mai târziu, la o milonga de la Cafeneaua Actorilor, unde am îndrăznit să merg după câteva luni de lecții de tango (de data asta, ”adevărat”) am răspuns la un cabeceo. Nu l-am recunoscut. Dar am știut din primul minut de îmbrățișare, când s-a făcut complet liniște în mine, că el era – cel cu care dansasem 10 ani mai devreme!
Este o senzație pe care, dacă mintea mi-o va permite, o să o păstrez din această viață până la final, alături de suprarealistul moment când am înotat într-o apă limpede, ca de robinet, pășind pe iarbă verde unduindă și plutind apoi pe deasupra copacilor dintr-o vale inundată în zilele acelea. (Și de încă alte câteva momente pe care nu le pot dezvălui în mod atât de public:)
Dacă din dorința mea de-a mă apropia de tango aș fi rămas doar cu această magică întâmplare și tot ar fi fost suficient. Dar am trăit-o și pe a doua! A venit fix când trebuia, când mă gândeam că o să rămân mereu înțepenită în purgatoriul dansatorului începător, măcinat de stângăcie și îndoială. În etapa aceea când picioarele se încurcă reciproc, pivoții se încăpâțânează să se piardă undeva între pantofi și podea, iar senzația că îți torturezi partenerul pare că nu te va părăsi vreodată.
S-a întâmplat la o milonga ”de casă”, într-o cameră mică și prietenoasă, cu oameni puțini, dar emoții multe. Am dansat cu unul dintre liderii mei preferați (deja) Milonga para una armonica. A fost prima oară că n-am mai avut ”frâna de mână” trasă. Am dansat fără teama că aș putea greși, că l-aș lovi, că aș face vreo greșeală impardonabilă, care m-ar descalifica pe loc în fața dansatorilor experimentați. Mi-am lăsat corpul să facă fix ce dorea. Și-am simțit că eu nu sunt doar eu, că el nu e doar el și că perechea noastră este un ”corp” în sine, care dansează. Nu știu dacă are sens ce spun, dacă la el s-o fi simțit la fel, dacă reușesc să redau în cuvinte senzația mea de atunci. Dar zău că nu are importanță. Atât timp cât am trăit asta și cât, sunt sigură, vi s-a întâmplat și vouă, celor care dansați tango de mai mult timp decât mine, cuvintele chiar nu contează.
Să ne vedem cu bine. Să ne dansăm poveștile. Și să ne găsim cuvintele în care să le spunem și altora, pe care tango nu i-a găsit încă.
* * *
Multumim pentru poveste, multumim pentru deschidere si pentru participare!
Asteptam in continuare povestile voastre pe adresa redactiei :)
Comentarii