Zilele acestea se fac optesprezece ani de cand am facut
primi pasi de tango. Ma intrebam ce as putea spune. Am intors capul, m-am uitat
peste umar in spate, in trecut:
Un bandoneon rasufla cu guturai pe note scurte grave,
sacadate, un alt bandoneonul vine ascutit din spate si stapunge aerul inaltandu-se
cu repeziciune, se lamenteaza prelung, urmat de un tril trist. Suntem fata in
fata, atat de aproape ca ii pot simti caldura corpului. Am ochii inchisi, totul
a disparut din jur, trag aer adanc, fara graba, sira spinarii se intreapta
inaltand-ma incet, in timp ce cutia toracica se dilata si imi indreapta toata
postura. Cand nu mai e loc pentru aer in interior, coastele noastre se
intalnesc intr-o atingere abia perceptibila, ca un fulg alb. Las aerul sa iasa
odata cu noul vaiet lung al bandoneonului, umerii se inmoaie, devenind liberi.
Primul bandoneon cu voce groasa si moale continua sa mature
hotarat si sacadat orice urma de legatura cu tot ce ne inconjoara, facand loc
de jur imprejurul nostru. Din nou, al doilea bandoneon isi tanguie vocea
ascutita, amandoi respiram impreuna cu el, atingerea pieptului incepe sa capete
densitate, fruntea mea se asaza usor pe obrazul lui. Ii simt deja respiratia pe
fata mea si odata cu aerul care pleaca tihnit din plamani, linistea incepe
sa-mi curga usor prin vene, din crestetul capului, prin umeri, prin brate, prin
coapse, prin gambe, pana la talpi.
Bratul lui drept aluneca fara graba urmand linia coastelor
mele. Simt apoi deasupra inchieturii mainii o atingere usoara, cu un singur
deget imi ridica mana dreapta. Urca apoi spre degete si palmele noatre se
intalnesc inchizand cercul imbratisarii. Pianul se zburleste infundat, scurt si
demn in timp ce toata greutatea noastra se balanseaza greoaie pe un singur
picior, cel din afara rondei.
Este pace. Liniste si pace. Viorile ca un val limpezesc pentru
un moment totul in calea lor. Din intunericul ferestrei larg deschisa o pala de
aer proaspat imi infioara cateva fire de par din breton.
Trilurile subtiri, concise, rastite, taioase si artagoase
ale bandoneonului incep sa ma armeze incepand din toc, urcand prin toti
muschii, prin gambe, pulpe, spate, brate, pana inapoi in palme. Stie ca sunt
pregatita.
Un impuls pleaca din centrul lui si imi trimite piciorul
drept intins desenand un nou strigat prelung pe un arc de cerc cu varful pantofului
pe scandurile lustruite din podea. Vocea calda a solistului incepe sa urce usor
ca un ecou, preluand locul burdufului zimtat. Acultam impreuna primele
cuvintele. Viorile, bandoneonul si vocea isi unesc fortele, intensitatea
creste.
Armeaza. Apoi bazinele noastre incep sa se miste lent in
tandem ca doua roti ale vagonului legate intre ele. Inaintam cu fiecare pas pe
loviturile intregii orchestre prin atmosfera densa ca mierea, cu hotarare, fara
nicio urma de ezitare, in linie dreapta, plutim ca un tren greoi cu inertie pe
calea ferata infinita care se pierde in noaptea instelata a galaxiei.
Fiecare pas in perfecta liniste, pace, siguranta, energie,
calm, dinamic, tihnit, precis, dens, intens, echilibrat, impamantat si hotarat.
O singura melodie se dilata la dimensiunea unei tande. Iar
o tanda pare cat opt tande la un loc.
Comentarii