Tango: event vs. feeling

In secolul XII ia nastere stilul gotic, cunoscut si sub denumirea de Stilul Francez, care domina arhitectura Europei pana prin secolul al XVI-lea. Elementele sale caracteristice sunt sunt bolta in arc frant sau ogiva, arcul de sustinere al ogivei, asa numitul arc butant, si rozeta, prezenta atat in basoreliefuri cat si in alte forme ornamentale. Constructiile caracteristice stilului gotic sunt in principal: catedralele, primariile, palatele de justitie, constructiile militare, si cateva locuinte particulare, unele avand dimensiunile palatelor. Dupa cum se observa, toate aceste stabilimente sunt constructii destinate mai mult publicului nu privatului, constructii reci, unele foarte frumoase, menite sa domine si sa impuna, sa te faca sa te simti mic si neinsemnat. Ca o femeie fara suflet ar spune unii!

In acelas timp, in perioada secolelor XII-XVI Biserica devine puterea absoluta si suprema, ea controleaza tot in Europa si chiar se impune in mod sangeros in America nou cucerita. Departe de ce ceea ce propovaduieste crestinismul, si departe de sufletul omului, Biserica, ca forta politica si financiara trebuia sa se impuna, ca o prezenta permanenta in constiinta oamenilor, si pentru asta ii trebuiau instrumente. Unul din instrumentele de control a maselor a fost mentinerea sentimentului de frica si opresiunea si astfel a aparut inchizitia. In afara de inchizitie, un alt instrument la indemana, ceva mai soft, pentru ca avea si putere financiara si isi putea permite, a fost intimidarea individului prin constructii impunatoare, imense, reci, care mentinea senzatia de “micime” si neinsemnatate in sufletul fiecarui Crestin, nu care cumva acesta sa-si dea seama de conditia si valoarea sa umana, spatii imense fara nici o legatura cu alinarea sufletului pe care o pretindea religia crestina. Un alt instrument folosit de biserica pentru intimidarea enoriasilor a fost orga, si muzica bisericeasca scrisa pentru orga. Astfel, senzorial, sentimental, vizual si auditiv, crestinul era pe de plin controlat.... Unii ar exclama: pai ce, nu asa fac si femeile?

Tarziu, in secolul XIX, cand biserica isi pierduse puterea, in Argentina, din lipsa de fonduri pentru constructia orgii, au recurs la alta varianta; si pentru ca era usor de transportat dintr-un loc in altul, vine primul bandoneon din Germania, care incerca sa reproduca sunetele orgii. 

Bah, ma lasi! – ar zice unii. Ce treaba are tangoul cu stilul gotic si cu biserica si cu femeia !?!?! Evident, aparent niciuna! ☺

Revenind in zilele noastre, in Bucurestiul anilor 2004, o mana de oameni isi doreau cu ardoare sa danseze tango, pentru sufletul lor. Si iata-i intr-un bar, intr-o atmosfera intima, calda si primitoare, incercand sa exprime prin miscarea lor sunetele nuantate ale bandoneonului. Nu nu era muzica bisericeasca, era tangoul. Cateva luni toate bune si frumoase pana cand apare o problema si tangoul nu mai poate fi dansat in acel loc minunat, trebuia gasit alt loc. Zis si facut, s-a ajuns la Cina, s-a dansat si acolo inca cateva luni, si apoi a trebuit gasita alta locatie pentru milonga si pentru lectii. Erau deja vreo 30 oameni care frecventau cursurile de tango si veneau la milonga, foarte putini, dar ei isi doreau sa danseze tango. Sufletul lor avea nevoie de tango. Din disperare, am inceput sa ne strangem pe la unii si pe la altii pe acasa ca sa dansam. Nu conta locatia, important era sa dansam. Apoi am mers intr-un bar pe cheiul garlei, T-Shirt, de unde am fost fortati sa plecam cu tangoul nostru cu tot, da..., ne-au dat afara cu body-guard-zii, pentru ca dansam si nu faceam consumatie. Nu mai puteam avea pretentii la sali cu parchet, nu conta ca pe jos era gresie (ca la Biblos), nu conta ca spatiile erau impartite in mai multe camere unde se putea dansa (cum era La Italieni), important era sa avem unde dansa.

Problema principala pentru patronii de localuri era ca los tangueros erau putini, se tineau numa’ de dans si nu aveau timp sa faca consumatie – acum sa recunoastem ca nimeni nu se duce la milonga sa se imbete pulbere sa bea toata noaptea wishky sau caldari de vin, consumatii ce ar reprezenta sursa principala de venit pentru un local. Chiria pentru spatiu pentru o milonga nu putea fi acoperita cu taxa de intrare perceputa de la atat de putini oameni, organizatorii trebuiau sa aduca bani de acasa. Au fost seri cand erau maxim 8-10 persoane la milonga. Patronii nu erau interesati de noi, lor nu le iesea nimic din afacerea asta, ba din contra, le goneam si clientii obisnuiti ai casei care reprezentau pentru ei sursa principala de venit, clientela pe care ei se straduisera sa si-o faca in timp ca sa poata tine localul si chiar sa-l faca profitabil.

Asa a inceput tangoul in Bucuresti, mutandu-se din bar in bar, intr-o cautare permaneta de locatie pentru dans. Progoniti pe drumuri, dar cu dorinta dorinta vie de a dansa, am razbatut, iar astazi, in Bucuresti, se danseaza tango. Au fost lupte aprige cu soarta, dar sufletul noastru avea nevoie de tango si asta ne-a dat putere.

Astazi, decembrie 2009, ma uit in spate la toate locatiile prin care am dansat incepand cu barurile prapadite si restaurante micute, apartamente de bloc, Cismigiu, poduri si mansarde, cluburi, pana la Muzeul de Arta, Casa Armatei si Hotel Athene Palace Hilton. Exista o vreme cand ieseam in oras si in orice local in care intram ma uitam daca are parchet si cum e parchetul si cum s-ar fi putut aranja mesele pentru o milonga!!! Spuneti-mi ca nu vi s-a intamplat! Devenise deja gest reflex... acum imi dau seama ca am scapat de el. Imi aduc aminte chiar ca cineva s-a gandit sa-si ia o boxa si un mp3 player (in epoca dianintea Ipod-ului) usor transportabile, care sa poate fi instalate in orice moment intr-un bar, si sa putem dansa ad-hoc, cand ne apuca.

Ii aud pe unii astazi: “Uoau, iti dai seama ce nemaipomenit, dansam la Hilton!” si apoi sa strambe din nas cand e vorba sa danseze intr-un bar. Desigur cred ca e vorba de oameni care au venit in ultimele luni la tango si nu au vazut decat milongi in sali imense si impunatoare sau au dansat numai prin tari straine si habar nu au cum s-au luptat cei dinaintea lor sa construiasca o comunitate de tango in care ei au nimerit de curand si o iau asa ca pe tava, ba chiar culmea mai au si pretentii. Cred ca asta s-ar putea cataloga cu usurinta drept, cel putin, snobism, daca nu fitze si ifose si aere de vedeta! Ce, acum cativa ani s-a putut dansa in baruri si restaurante, acum ne cade rangul? V-ati invatat sa dansati numai sali sclipitoare cu coloane de marmura cu capiteluri poleite cu aur, in palate in stil gotic? Sunteti de vita nobila si nu puteti dansa decat in palate regale? Nu stiu, intreb!

Sa va intreb alt ceva: va aduceti aminte vreun dans care v-a ramas in minte si cu senzatia caruia ati trait in suflet trei zile si nopti si nu va mai trebuia nimic altceva, stateati asa intr-o stare de transa si levitati pe strada si prin viata voastra? Da? Care au fost dansurile voastre memorabile? Au fost la Hilton? La JCC? La Casa Armatei? Sau la Amsterdam, la Cina? La Italieni? La Brick’s? Sau nici nu ati auzit de localurile astea? V-ati intrebat vreodata ce a facut dansul acela atat de special si deosebit incat sa vi-l adceti aminte? A fost doar partenerul sau si ceva din atmosfera? Mh? Ceva din intimitatea localului? Daca ati fi dansat intr-o biserica in stil gotic construita pe vremea inchizitiei ar mai fi ramas un dans memorabil? Cu siguranta ca vi la-ti fi amintit, dar ca ceva horor!

Ma doare sufletu’ sa vad cum unii uita pur si simplu de unde au plecat si se lasa orbiti de stralucire, opulenta, sali imense reci si impunatoare, la care am ajuns azi, sa zicem din necesitate, pentru ca ne-am inmultit si avem nevoie de spatiu dar care nu ajuta absolut deloc la o atmosfera intima, nu faciliteaza deloc conexiunea dintre parteneri, unde nu exista “bula” aia in care se misca cei doi parteneri, unde sufletul tangoului dispare “pfuf” in neant, dar noi cica dansam tango! 

Intreb, ce e de fapt tangoul pentru voi? Un eveniment de mare amploare, cu sute de participanti internationali, ca la nunta, cu piste pe care se danseaza rasfirat haotic, unde nu simti pulsul dansatorilor, cu invitati de renume international, cu demosntratii de fortza fara nici un feeling, seci, care nu transmit nimic, si doar pentru ca reprezinta niste nume sonore toti suntem dati pe spate...:”ce frumos danseaza!”, cu tombole, cu premii, cu costumatii de tigani, mai adaugam si reflectoarele televiziunilor si ecourile in presa, si prezenta ambasadelor, speach-uri, mai intrerupem milonga 30 minute cu un filmulet documentar si evenimentul e gata! Ma mir ca mai avem timp sa punem o tanda intre atatea momente importante la o “milonga”. Am fost dresati sa credem ca asta e adevarata ... valoare?

Apoi, dupa eveniment entitatea organizatoare se poate bate “discret” cu pumnii in piept si poate zambi “modest” triumfator si sigura pe ea, controlator, pentru ca a castigat cea mai mare cota de piata si va acapara de partea ei cei mai buni dansatori, si astfel longevitatea businesului ei va fi asigurat. Acum are instrumente prin care isi poate controla “enoriasii” - dornici de o apartenenta la un grup “puternic” – pe multe cai: senzorial, sentimental, vizual si auditiv ☺. Atunci stai si te intrebi, unde esti tu, dansatorul de tango, in toata aceasta desfasurare de fortze... esti doar un pion, pe tabla de sah pe care se bat marile puteri. Ma intreb, unde mai are loc tangolul intre toate aceste lucruri? Voi il mai gasiti? ... ah, stai sa ma uit pe flyerul oricarui eveniment parca am vazut un cuvant de 5 litere scris pe acolo printre multe alte lucruri ... asssssaaa... sa ne punem ochelarii.... sa citim cu glas tare..., usurel, pe litere: T – a – n – g – o ! Hai ca nu a fost asa greu ☺ l-am gasit, era acolo pe hartie!

Incep sa inteleg de ce unii renunta la tot ce au construit si vor sa iasa din toata aceasta masinarie infernala cand lucrurile deraiaza in felul acesta si incearca sa caute punctul de la care au pornit: tangoul acela in care exista suflet, caldura si traire, conexiune, departe de coloanele aurite si candelabrele cu cristaluri, non valori care numa’ iti iau uochii dar nu-ti vor incalzi niciodata sufletul cu adevarat!