"Radiografia de la pampa", 1933 - Martinez Estrada

 

Asta se intampla in urma cu aproape 6 ani, pe vremea cand “Gotan Boletin de Tango ” se tiparea, ca orice ziar, pe hartie, si era prezent la milonga, pe mesele de la Cina, si il puteai rasfoi la lumina lumanarilor din sfesnicele de bronz, alaturi de un pahar de vin rosu, ascultand tandele si admirand dansatorii, iar “redactorul” ziarului, La Morocha, era in cautare de articole - vroia articole scrise de dansatori. Am luat eu un ziar acasa, si, in entuziasmul meu, le-am povestit alor mei despre tango. Cum povesteam eu aprins cu ziarul in mana, mama iese din incapere, ma lasa cu fraza neterminata… nu stiam ce spusesem in neregula… se intoarce cu doua carti in mana, din colectia “Biblioteca Pentru Totii” cu coperti cu un desen stilizat cu negru si cu galben. Pune cartile pe masa, se uita la cuprins si incepe sa rasfoiasca. Imi pune cartea in bratze si-mi spune “Citeste asta, e scrisa de un argentinian”. Ma uit in carte acolo unde era deschisa, subtitlu: “Tangoul”. Incep sa citesc. Am citit pe nerasuflate. Pe moment am fost interzisa, nu era nici pe departe ceea ce povesteam eu acolo despre tango, impresiile mele de la milonga; erau acum doua filme in capul meu care nu se suprapuneau nicicum, amandoua cu acelasi nume. Eram oarecum descumpanita.

Am inceput sa pun intrebari despre autor, cine mama-ma-sii era, de unde stia el care e treaba cu tangoul... raspunsurile veneau pe rand, fara sa-mi convina: autor sud –american, Ezequiel Martinez Estrada, chiar argentinian, cunoscut, publicase multe carti. Cartea vorbea despre Argentina, se numea “Radiografia Pampei” scrisa in 1933; sapte ani dupa ce a scris aceasta carte nu a mai putut scrie nimic, i-a pierit inspiratia. A dat tot si apoi o vreme n-a mai putut scrie.

Am “xeroxat” articolul si l-am dus la urmatoarea milonga la “redactia” ziarului, “Gotan Boletin de Tango", in ideea ca ceea ce spune un argentinian despre tango este de mare interes. Ca un atestat istoric, sau asa ceva. L-am pasat redactorului, dar nu a fost niciodata publicat.

La vremea respectiva, habar n-aveam ce si cum, de unde provenea tangoul, cand aparuse. Impactul articolului a fost major asupra mea, dar am preferat sa uit ce citisem si sa iau tangoul lumii moderne, ce vazusem la "Cina", era mult mai simplu de acceptat pentru mine. 

Acum, faptul ca Martinez Estrada s-a nascut in 1895 in satul San Jose de la Esquina din provincia Santa Fe, imi spune multe lucruri… intr-o oarecare masura am putea presupune ca Ezequiel Martinez Estrada si tangoul au aparut si au crescut impreuna, s-au dezvoltat in acelas timp. Cred ca un argentinian care s-a nascut odata cu tangoul poate fi cel mai in masura sa vorbeasca despre tango. Articolul este scris in 1933, si la vremea respectiva, asta era tangoul. Cartea vorbeste in 80 de pagini numai despre Buenos Aires... O carte care merita citita.

Recitind azi acest articol, l-am inteles altfel, si l-am vazut cu cu totul alti ochi. Am savurat fiecare fraza, mi s-a facut pielea de gaina cand am realizat cat de real este acest articol. Daca nu ai fost in Argentina si nu ai vazut, nu ai cunoscut, nu ai trait, nu ai simtit si nu ai mirosit pampa argentiniana nu cred ca poti inelege cu adevarat, in profunzime despre ce este vorba.

Peste alti cativa ani probabil ca voi intelege mai mult decat am putut intelege acum. E ca in dragoste: pana nu ai fost indragostit, nu poti sa stii cum e sa fii indragostit si nu poti recunoaste sentimentul, abiea dupa ce l-ai trait stii si poti intelege, si pricepi ce ti se intampla. Si culmea, acest articol mi s-a parut extrem de … contemporan. Parca ar fi scris in zilele noastre, nu in urma cu 80 de ani.

"Radiografia Pampei", vol. II, publicata in 1933
de Ezequiel Martinez Estrada:

Noaptea

[…]Tangoul, muzica de noapte, intristeaza aceste locuri de distractie, deoarece aduce in ritmul sau reminiscente ale trecutului si glasurile sufocate ale atator existente ratate. Tangoul s-a nascut dupa ziua de munca a negrului rupt de pamantul sau si adus pe plantatiile de tutun, zahar si cafea. In cadentele sale ascunde tristetea sclaviei si vointa de a ingropa in propriul trup dorinta de evadare, transformand-o in placere.

Tangoul

Este dansul care pune in actiune trupul de la sold in jos. De la brau in sus corpul nu danseaza, ci ramane rigid, ca si cum picioarele, trezite dintr-o data, ar purta intr-o imbratisare doua corpuri adormite. Caracteristica sa ca si intr-o casnicie, este integrarea in cotidian, sociabilitatea si absenta emotiilor.

Lipsit de expresie, monoton, cu un ritm stilizat cerand contopirea perechii, acest dans, spre deosebire de altele, desi are un limbaj plastic atat de sugestiv, nu poseda o semnificatie menita sa vorbeasca simturilor, sau care evocand bucurie, entuziasm, admiratie sau dorinta, ar putea suscita emotii deosebite in sufletul spectatorului. Tangoul este un dans lipsit de suflu, un dans pentru automate, pentru personae care au renuntat la complicatiile vietii spirituale si se refugiaza in vis. Este detasarea. Dans al pesimismului, al chinului tuturor membrelor: dans al nesfarsitelor campii mereu aceleasi si al unei rase istovite, subjugate, care le strabate, fara nici o tinta si fara un destin propriu, in eternitatea prezentului ce se repeta. Melancolia dansului provine din aceasta repetare, din acest contrast, din imaginea celor doua trupuri facute pentru a se misca liber si aflate acum sub semnul fatidicului mers greoi si mecanic al cornutelor mari; suferinta pe care ti-o produc caii tineri inhamati la cabestan.

Inainte vreme, cand tangoul era dansat in suburbia si nu capatase inca amprenta urbei, avea cateva figuri care-i ingaduiau dansatorului sa straluceasca intr-o oarecare masura prin abilitatea sa; avea o contributie originala, improviza miscarea piciorului si a soldului, o anumita tropaiala, miscari rapide si intrerupte brusc, pasi de dans spaniol si mai ales acest siretlic prin care coapsa femeii, ingenios pacalita, se lipea in toata lungimea ei de coapsa puternica, rigida a barbatului.

Pe atunci tangoul era la mare cinste in casele de toleranta si se limita la melodie; era o muzica lasciva, purtand intr-insa textul care va aparea abiea peste cativa ani, atunci cand din randul multimilor care l-au savurat atat de mult s-a ridicat un poet. Acordurile se auzeau in noapte, la marginea oraselor, scapate, ca un abur, din lupanar, prin storurile vesnic trase, si de pierdeau pe camp ori se risipeau pe strazile pustii, ducand cu ele o boare de pacat, rezonante ale unei lumi interzise, de dincolo de ziduri. Dupa aceea, tangoul a inceput sa dea tarcoale strazilor, adus de caterinca cersetorului si incercand sa capete drept de cetatenie. Se infiltra pe ascuns intr-o lume in care-i interzicea accesul. In felul acesta, asemanator tragediei care circula in casutele teatrului ambulant, a sosit in orase travestit, reusind sa patrunda victorios in saloane si in camine. Venea din suburbii, si in suburbii ajunsese din lupanar, unde isi traise viata sa fireasca, zilele lui de glorie, unde ritmul sincopat avea o semnificatei precisa, unde notele prelungite prin gatlejul orgii produceau un lesin erotic. Impreuna cu parfumul ieftin, cu caldura trupurilor obosite si cu vapotii de alcool acordurile se diluau in atmosfera.

Dansul “policandrului”, alunecos, lubric, dansat cu unduiri curtenitoare, cu miscari sacadate si cu pasi de dans spaniol, introducea in atmosfera obisnuita farmecul unei actiuni “conspirative”. Tot ce ii conferea o personalitate distincta, un caracter propriu, s-a pierdut; in schimb, a aparut versul, pentru a adaposti, ca in drama satirica, dupa tragedie, elementul falic, ritual. Inca si astazi, textul ii dezvaluie obarsia. In el se vorbeste de femeia decazuta, de ticalosie, de adulter, de parasire, de concubinaj, de prostitutie sentimentala: de dispret si de tanguiri. Tanara cea mai neprihanita tine si astazi in scrinul ei aceasta zdreanta care a fost purtata mai inainte de o femeie usoara. Gura nevinovata canta, ignorand ce exprima cuvintele, aceasta tanguire a femeii decazute, fara sa-i aduca izbavirea. In vocea ei rasuna umilirea femeii.

Abiea acum insa, cu ritmul sau lent, cu pasii tarsaiti, ca mersul unui bou care paste, tangoul capata expresia sa cea mai exacta: lipsa de expresie. S-ar parea ca senzualitatea a anihilat gratia miscarilor, si dansatorul are intiparita pe chip seriozitatea actului procreatiei. Tangoul a determinat aceasta seriozitate a impreunarii, deoarece zamislirea pare sa se faca fara nici o placere. Privit astfel, este dansul cel mai inapoiat dintre toate, dansul care epuizeaza gestul; pe cand celelalte il vestesc. De la mijloc in jos, totul apartine domeniului vietii vegetative. La un moment dat un picior ramane nemiscat si celalalt simuleaza pasul inainte si inapoi. Este clipa in care perechea ramane nehotarata, ca o vaca ce priveste cand in stanga, cand in dreapta, cand inapoi, cu elementara sa facultate de gandire si de actiune in suspensie. Apoi, dupa aceasta nehotarare, tangoul isi reia propriul sau pas, mereu acelasi, lent, obosit.

Stilizat astfel si redus la simplitatea unei tanguieli, care consta in modularea unei singure note, ce se subtiaza sau se ingrasa sub apasarea unui deget alunecand pe o coarda, tangoul are ceva din geamatul stins si tulburator al spasmului. Sa nu cautam in el nici muzica, nici dansul; aci sunt doua simulacre, ce nu poseda varietatea si vioiciunea miscarilor gimnastice ale altor dansuri; excitatia nu ia nastere prin contactul intamplator al trupurilor. In timpul tangoului trupurile sunt unite si la fel ca la impreunarea insectelor, nemiscare, lipite. Dar inflacararea trupurilor unite in felul acesta se stinge dupa cativa pasi; nu exista nici o atingere prelungita, nici o impurpurare si nimic neasteptat in acest contact; este doar contactul convenit, aranjat de mai inainte, in acest pact al tangoului. Nu este vorba de rezistenta care precede posesia, de indoieli, de reticente; tangoul anunta posesiunea stabilita si platita dinainte cu certitudinea savarsirii unui act legal. Mai degraba decat logodna, simbolizeaza concubinajul care nu scandalizeaza normele sociale.

Tangoul nu are distinctia pe care o gasim in structura altor dansuri atat de curtenitoare. Parca nu danseaza un barbat si o femeie, asa cum se vedea limpede la dansurile vechi, in care partenerii isi pastreaza caracteristicile proprii si, pe langa aceasta, o oarecare distanta intre ei. La tangou sexele sunt egale; nimic nu este necunoscut, totul e fara surprise probabile, fara curiozitatea primelor intalniri: ca o veche posedare.

Dansul perechilor poate fi excitant, senzual, un “transfer” freudian; spre deosebire de alte dansuri, tangoul este insasi actul, fara prefacatorie, fara nevinovatie, fara nevroza. Este, daca vreti, un act solitar. Muzica sa tanguitoare la bandoneon are ceva din rumegarea cornutelor, iar acest instrument, care i se potriveste de minune, are ceva dintr-un muget. Faza a doua a stilizarii tangoului, cand este redus la schema sa cea mai pura si la intelesul cel mai simplu, se datoreaza gasirii instrumentului potrivit: bandoneonul, inlocuitor al aristonului si al orgii.

Din alt punct de vedere, pentru femeie, tangoul este un dans umilitor; o vedem in bratele unui barbat care nu o conduce, care nu-i cere sa-i ghiceasca intentiile, sa cedeze dorintei lui. Este umilitor, fiindca barbatul, tot atat de pasiv ca si ea, pare la randul lui lipsit de initiativa. In aproape toate dansurile, barbatul indica miscarea si, in anumite momente, ai impresia ca femeia este ridicata in sus, e invitata sa zboare si i se da posibiliatea unei fugi. Aici insa barbatul si femeia actioneaza in mod egal; amamndoi se misca sub impulsul unei singure voine, ca si cum aceasta vointa ar fi jumatatile unui intreg cu care sunt inzestrati fiecare dintre ei. Tangoul este lipsit de initiativa, de inteligenta, semanand cu un mers in timpul caruia respiratia devine sacadata. Are intr-adevar, ceva din izocronia circulatiei, din actul mecanic prin excelenta. Este un dans in care nu intra in joc vointa, un dans lipsit de dorinte, de surprise, de elan. Femeia pare sa indeplineasca un act plicticos sau lipsit de sens pentru ea, un act in care nu gaseste nici o placere. Nimic din miscarile dansatoarei nu evoca gratia, fragilitatea, neastamparul, timiditatea. Este un trup lipsit de viata, care parca nu simte si nu se teme. Supusa, greoaia, cu pas de catar, merge intr-o singura directie, drept inainte, ca un animal impovarat. Nu se teme pentru ea; nu ai impresia ca vointa ei e dominata la fiecare pas de partenerul care o conduce poruncitor. Cedeaza constient, a acceptat sa se supuna. Din aceasta cauza cel care o vede dansand nu simte imboldul de a o smulge din bratele partenerului; nu este dorita si nu-i simtitm aproape deloc corpul cand danseaza, cu toate ca este anastomozat de trupul partenerului. Cei doi dansatori, isi apartin si sunt o singura fiinta. Nu ne putem asuma deci nici macar rolul partenerului. A o dori ar insemna sa infaptuiesti un adulter. Tangoul indeplineste un rit obositor si lipsit de valoare estetica, un act al vietii conjugale, acela de a te supune impreunarii, si altul, al vietii cotidiene, acela de a umbla.

Pe de alta parte, se observa ca femeia formeaza un tot cu partenerul ei, si daca i-ai rapi-o, ea ar pastra amprenta lui, asa cum sotia rapita pastreaza urmele sotului. Amandoi formeaza un singur corp cu patru picioare, care se misca monoton, conduse de o singura vointa, torsurile ramanand immobile; un corp din care gandirea e absenta, un corp lasat in voia cadentei muzicale, care suna, guturala si indepartata, exprimand instinctul de orientare si de afectiune. Acest instinct vag, transformat in muzica, ii taraste cu el.

Nici o alta muzica nu se preteaza ca tangoul la visare. Patrunde adanc in suflet si pune stapanire pe intreaga fiinta, ca un narcotic. In cadenta lui, gandirea se opreste si lasa sufletul sa pluteasca lin, ca ceata peste campie. Miscarile nu trebuie create, ele se nasc automat din aceasta muzica, pe care o porti in adancul finite tale. Vointa, asemeni contururilor obiectelor, ramane pierduta in ceata, iar sufletul este o campie intinsa. Foarte vag, femeia isi acompaniaza partenerul intr-o alunecare aproape nearticulata. Este farmecul acestui dans, in sensul sau sentimental: abolirea vointei, o stare in care raman treze numai simturile profunde ale vietii vegetative si senzitive, prielnica starii de spirit a asfintitului pe o pasune, tristetii nedefinite pe care o vedem in ochii animalului satisfacut. O data dansul sfarsit, femeia nu poate uita acest act rece, prin care a fost posedata ca o molusca, intr-o impreunare reciproca. Ramane plutind peste corpul ei un suflu de neliniste, de pacat; ceva lipicios si vascos, ca un ecou al miscarilor prin care s-a lasat in voia unui vis trivial. Deoarece n-a fost posedata de un demon, ci de propria ei singuratate.