Valoarea mea critica in tango

by Corina Raduta on Tuesday, November 13, 2012 at 5:48pm

Cu mine e simplu - daca e cu feeling, sunt cea mai fericita din ronda. Da-i cu dus si-ntors treaba asta si totul depinde de cat de vulnerabila imi permit sa ma simt la un moment dat.

Acum ceva vreme (a se citi vreo 3 ani) am atins un varf in conexiunea cu partenerul de tanda. A fost, cum zice romanul, breath-taking :) Cand m-a invitat la dans ii stiam nivelul (cu cateva capete mai sus ca mine, literal si metaforic totodata), dar nu aveam asteptari... M-a luat in brate intr-un fel in care niciun alt lider nu a facut-o pana atunci, fara sa fie altceva decat o imbratisare de tango! Nu am reusit, si nici nu ne-am straduit deloc :), sa rupem imbratisarea aia nici macar in secundele care desparteau melodiile din tanda... pur si simplu, magic! :) Am cautat-o apoi cu alti lideri - imbratisarea adica - dar nu am mai gasit-o prea curand.

Relativ recent mi s-a intamplat din nou, cand ma asteptam mai putin, bineinteles. A durat la fel de putin ca si prima data - pret de una-doua tande euforice...

In ambele cazuri povestea se poate citi detaliat si nuantat direct de la sursa: pozele care stau martore acum, peste vreme. Ochii inchisi transmit mai multe trairi decat cred ca am transmis vreodata cu ei deschisi, parca in incercarea de a pastra in mine mai mult senzatia, zambetul imi e complice zambetului lui... cred ca se vede in toti porii... Si tot in ambele cazuri am suferit cand s-a terminat. Mai mult prima oara, caci am avut ocazia sa dansez o data cu acel partener dupa mult timp, dar n-am mai regasit acea emotie in conexiune... E imaginabil cum am putut suferi... si cate m-a invatat suferinta aceea. Si a doua oara am suferit, dar asa... normal... cum se sufera dupa gustul unui vin bun cand nu mai e...

Pentru mine totul incepe de la imbratisare - asa cum spune cantecul ‘It’s in his kiss’, in tango pot sa spun ‘It’s in his embrace’. Felul in care stam unul in bratele celuilalt, felul in care ne miscam de-a lungul tandei unul in bratele celuilalt, felul in care ramanem unul in bratele celuilalt pret de cateva secunde la finalul tandei... sunt masurile fericirii mele. Este drept ca e completata de plutirea acestei imbratisari pe sunetele muzicii si e inviorata pe parcurs de micile surprize ale tehnicalitatii :)

Dar masura critica pentru mine o reprezinta imbratisarea. Sa fii atat de aproape de omul cu care dansezi si sa nu respiri deodata, sa nu existi deodata, sa nu completezi acel deodata cu tot ce ai mai bun de dat mi se pare aproape pagan... Pagana sunt si eu uneori, cand ma simt prea vulnerabila si consider ca am nevoie de un spatiu al meu separat de partener, separat de dans, separat chiar si de muzica, in care sa ma refugiez, sa ma simt in siguranta... De fiecare data cand am facut asta am inteles, iar si iar, ca acela e cel mai incert spatiu cu putinta... Si doar returnandu-ma partenerului, dansului si muzicii, pot sa-mi imbrac din nou zambetul autentic.

In urma acestor reflectii s-a nascut o intrebare: cum trebuie sa fie imbratisarea ca sa se poate numi ACEA imbratisare? Cred ca nu exista o formula unica, nu exista o regula generala si, in mod cert, nu exista nici macar o formula parsonala pura. Pentru ca asa cum starea mea interioara se schimba in cateva secunde, la fel se schimba, o data cu ea si imbratisarea mea; ea este alta in functie de partenerul cu care cladesc tanda, este alta cand aud un Di Sarli, sau un De Angelis, sau un Pugliese, sau un Canaro, este mereu alta aproape la fiecare pas.

Ce ramane insa dincolo de toate sunt atitudinea si emotia. Mereu mi-am imaginat imbratisarea perfecta aceea pe care i-o ofer celui care imi este cel mai drag din lume, si pe care-l revad dupa mult timp, in care mi-a fost incredibil de dor de el. Si de aceea cred ca unele tande sunt atat de euforice - pentru ca uneori gasesc acel partener care vine cu surpriza de a vibra la fel, de a raspunde pe aceeasi limba pe care vorbesc eu, de a primi si oferi cu acelasi drag... Si pentru mine asta face sa merite cautarea... :)

Comentarii

Cautati in acest blog