O zi oribila la birou, dezgustatoare, am facut lucruri pe care detest sa le fac, sa ma lupt cu morile de vant, care m-au secat pur si simplu, m-au epuizat emotional, ... nu-mi place sa fiu asa, nu sunt eu. Am plecat cu mintea vraiste, fara nici un chef de viata, sictirita de tot si de toate, fara a ma mai putea bucura de nimic pe lumea asta, desi motive as fi avut. Colac peste pupaza incepuse sa ninga zdravan, lucru care se traducea in drumuri cu RATB-ul pt perioada ce urmeaza sa vina, ... viitorul din aceasta perspectiva suna deja mai mult decat sumbru. La semafoare priveam in gol pe sub fulgii care se topeau pe geamuri, striviti de stergatoarele care veneau cu o ritmicitate greoaie... si inca eram sub impactul oribilitatilor, si imi tot repetam: "trebuie sa ies din toate gandurile astea, trebuie cumva... "
Ma grabeam sa ajung acasa, sa ma schimb sa plec. Era ziua internationala a tangoului, noroc ca ma sunase cu o zi inainte cineva sa ma intrebe detalii despre eveniment, caci altfel as fi uitat cu totul si as fi ratat evenimentul. In alti ani, probabil ca toata ziua as fi asteptat cu nerabdare sa vina seara, tropiand din picioare, sa merg seara sa dansez. Anul acesta, nu-mi mai doream nimic. Nici macar sa merg acolo unde eram invitata. era totul mecanic. nici nu stiam cum sa m a imbrac... frig, zapada, iarna... starea mea interioara nu era deloc festiva, si nici nu sarbatorea. Am tras din dulap, fusta negra, maiou negru, jacheta neagra, ma tot chinuiam sa-mi aduc aminte ce pantofi negrii mai aveam in buna stare.... nu mai aveam, doar colorati... e bine si asa o pata de culoare... sap dupa niste strampi... le montez pe toate pe mine, ma uit in oglinda, zic, frateeee, parca sunt in doliu! eh, macar partea de sus mai salveaza, ca e de dantela sparta si se mai vede ceva culoare palida de la piele... mai au si ciorapii ceva care da senzatia de dantela, din avion si de la coltu strazii merge. Pune ruj. Rosu. Puternic. Macar asta va mai colora situatia. Totul e gata. Verificam din nou imaginea in oglinda. Mh. Merge. Macar e sobru si se potriveste cu locatia. Si raman socata. Ma vad, pe mine, cu strampi. De cand am parasit locul de munca de la onorabila Banca am refuzat sa mai imbrac asa ceva, iar la tango, ultima data cand am purtat ciorapi era pe vremea cand inca mai mergeam la tangenti. Adica in 1900 toamna.
In era pre-tango, consideram ca ciorapii de plasa erau de shtoarfa. Da, ii puneai daca vroiai sa arati ca de pe "centura". Refuzam biologic sa port asa ceva, doar eram o doamna! Descoperind tangoul insa, lucrurile au inceput sa se mai indulceasca in mintea mea, si dupa ce am rupt nenumarate perechi de ciorapi cu tocul meu sau al altora, am decis ca ciorapii la tango sunt o investitie mult prea voluminoasa si am inceput sa caut alternative. Ezicsta pe net nenumarate poze, clisee, cu fetele alea rastignite pe domnii care le trag de o mana in sus si ei poarta palarii, si acolo am vazut eu ca se poarta ciorapii de plasa si am acceptat, sub presiunea finantelor, ca acesti strampi rezista mai mult, si mai de dorit mai ales ca aveam si alti pitici pe creier care imi ziceau ca la sanda nu se poarta ciorapi. detest sa vad pe cineva in sanda cu ciorap! De ce sa-ti mai pui sanda daca te imbrobodesti cu ciorapi fata? Ia-ti un pantof inchis! Sandaua dupa mintea mea este deschisa ca sa lase piciorul sa respire! Si mai am un set de pitici, care ma termina cand vad combinatia letala: pantof alb si ciorap negru! Adevarata moarte a pasiunii!
Dar, da, in ciuda tuturor piticilor mei am trecut si eu prin faza ciorap de plasa, nu altceva, in sanda. Dar la un moment dat, pe langa faptul ca aratai ca un pui afumat - cel in plasa, de sta atarnat la macelarie sau in galantar - cand ajungeai acasa dupa milonga, am mai avut o problema; dupa cateva ore de milonga, stat in picioare, dansat si pivoti pe pernutze, incepeam sa simt fiecare fir de la acel minunat si sexy ciorap de plasa cum incepea sa-si faca loc intre talpa pantofului si talpa mea, il simteam atat de tare cum ma jena ca mi se ducea senzatia pana in stomac. Acela a fost un moment decisiv in care am renuntat definitiv la stampi la tango. Fie iarna fie vara.
Nu mica mi-a fost mirarea sa descopar ca piciorul se aseza cu totul altfel in pantof. Facea priza, nu mai aluneca in sus in jos in dreapta si in stanga, statea cu mine si imi oferea o cu totul alta unitate. Eu si pantofii mei/sandalele eram una! Chiar si iarna, daca dansezi, laba piciorului nu ingheatza, n-ai nevoie de ciorap pentru ca se pune circulatia in miscare, iar daca dansezi prea mult chiar iti pot lua foc picioarele, nu vi s-a intamplat? :)))
Ei bine, asta seara, am retrait trecutul. Si in disperare de cauza, am luat strampi. In sandale. Si nu mi-a placut. N-am dansat cum mi-ar fi placut mie sa ma simt bine. Imi tot aluneca piciorul in "pantof" in dreapta si in stanga, si uite asa se tot foia. Si imi promit eu mie ca n-am sa mai fac asa ceva!
Insa, cu toate astea, cu tot ciorapu' si sandaua, printre ai mei, m-am simtit bine. Odata ce am intrat si am auzit muzica totul s-a destramat, ca un vis urat care se destrama cand te trezesti. Tot cosmarul de peste zi disparuse. L-am vzaut pe Gavito dansand in Forever Tango, le-am simtit emotia, n-am mai putut urmari discutiile din jurul meu, am fost acolo cu sufletul la gura pana la finalul melodiei, si a trebuit apoi sa plec din fata ecranului, ca sa imi pot indrepta atentia catre cei din jur. Puteam privi afara zambind, imi placea cum ninge viscolind, acoperind iarba din curtea interioara, si cum fremata steagul in doua culori, blue si alb, soarele nu se vedea. Cateva dansuri, si absolut nimic nu a mai contat. O Cumparsita cantata live la pian a fost ceva ce nu mi-as fi putut imagina ca se poate intampla astazi. Surpriza si mirajul neasteptatului. O seara balsam pentru sufletul meu.
Acum e liniste. Si e totul atat de frumos alb. Inca ninge.
Orasul e atat de linistit si luminos in mijlocul noptii, e atata liniste.
This is who I really am. And I am so happy and grateful.
Comentarii