Interviu cu Lucian Stan - un articol de Cristina Enescu


Lucian Stan, tanguero: „În tangoul argentinian e o tensiune erotică care nu se consumă, e esența, arhetipul întâlnirii dintre un bărbat și o femeie.”



Pentru mulţi dansatori de tango argentinian de aici şi din alte ţări, amatori sau profesionişti, Lucian Stan este unul dintre cei mai buni dansatori din România. Pentru alţi dansatori, este un profesionist care a făcut performanţă în dansul sportiv şi multe alte dansuri sociale, dar care a rămas iremediabil îndrăgostit de tangoul argentinian. Are în spate mai mult de 8 ani ca tanguero, lecţii cu cei mai mari maeştri ai tangoului, numeroase show-uri la evenimente de dans din ţară şi străinătate, evenimente mondene, culturale şi de la TV, participarea în spectacolul de teatru Un Tango Mas şi mai multe călătorii „de plăcere şi de studiu” la Buenos Aires. Împreună cu partenera lui, Monica Sur, este un reper al istoriei tangoului în România, insuflând bucuria şi frumuseţea Dansului în mulţi amatori şi profesionişti deopotrivă.

Lucian este unul dintre cei mai buni şi inspira(n)ţi dansatori şi profesionişti pe care îi cunosc. Un om molipsitor de pasionat, fascinant şi caleidoscopic la fiecare lecţie sau discuţie despre dans, cu un umor iremediabil şi o bucurie de viaţă asemenea. Un maestru de dans şi o sursă de inspiraţie. Maestrul meu de tango.

Lucian Stan, tanguero: „În tangoul argentinian e o tensiune erotică care nu se consumă, e esența, arhetipul întâlnirii dintre un bărbat și o femeie.”


Ce diferenţiază tangoul argentinian ca dans social de tangoul de dans sportiv?

Tangoul argentinian ca dans social, tangoul de ballroom și tangoul de scenă sunt specii de dans diferite. Tangoul social e mai mult pentru dansatori, cel de ballroom mai mult pentru public. Și tangoul argentinian are o parte, mai mică, numită tango escenario, de scenă, unde există un mai mare compromis între ceea ce se simte și ceea ce se vinzi, pentru că, în fond, este un produs pentru public.

Tangoul argentinian este un fenomen de masă, în care se regăsesc oameni din cele mai diferite profesii, vârste.. Cum a ajuns acest dans un fenomen de o asemenea amploare în toată lumea?

Horacio Ferrer, un celebru istoric al tangoului, spunea că actualmente asistăm la o a doua epocă de aur a tangoului (după perioada anilor ’40-’50), de înflorire și diseminare ca fenomen cultural. În Buenos Aires se vorbește de tango baile, adică dansul social care ajunge să te pătrundă, indiferent de nivelul tehnic atins. Te duci la o milonga (petrecerea de tango), cu sau fără partener(ă), te întâlnești cu prieteni, necunoscuți, îi îmbrățișezi, dansezi, bei un vin bun, mai faci o glumă, și așa se creează un sentiment de intimitate pe care, în ziua de azi, foarte greu îl poți găsi. Tangoul argentinian nu are o politică de adeziune sau reguli de club, carduri de fidelitate... Singurul lucru pe care „trebuie” să-l faci e să-ți dorești să cunoști alți oameni, să fii luat(ă) în brațe, să dansezi. Eu recomand tuturor dansatorilor să meargă la Buenos Aires pentru a înțelege că nu e vorba doar despre dans, ci despre „corazon” (inimă), cum spun argentinienii, despre a dărui și a primi. Noi astăzi am cam uitat și să dăm, și să primim. De fapt, dincolo de latura socio-culturală, tangoul are și o latură terapeutică, intimă, te pune față în față cu tine însuţi, cu slăbiciunile, vanitățile, intimitățile tale, „umbra” pe care vrei să o ascunzi. De exemplu, mulți bărbați nu acceptă partea feminină care există în ei. Este foarte important să o acceptăm și să o folosim ca bărbaţi, în acele moduri în care ne avantajează în relaţia cu femeia. De asemenea, tangoul poate scoate la iveală machismul sau misoginismul. E ca o oglindă, nu ai cum să nu te descoperi.



De ce tocmai tangoul e o astfel de oglindă, mai mult decât alte dansuri sociale?

Eu am practicat 13 dansuri timp de 8-10 ani, dar am rămas la tango pentru că mi se pare cel mai complex, „atât de complex” încât abordează toate laturile personalității umane. Dansurile de societate se bazează pe coduri și reguli, dacă le respecți totul curge ok, dar nu contează cum te raportezi la parteneră, decât la un anumit nivel. În schimb, în tango, chiar de la început, se vede cum te raportezi la parteneră. De aceea, mi se pare că tangoul e o sublimare a vieții, o radiografie a ta ca bărbat, ca femeie. Te pune mereu în relație „cu” muzica, partenera, corpul tău, mintea, percepțiile tale... e extraordinar.

Tangoul este folosit și ca terapie psiho-emoţională, post-traumatică, de cuplu, pentru pacienții cardiaci. Dacă acest dans poate fi o terapie, dar și o oglindă, şi adăugăm faptul că pentru mulţi dansatori el este, mai mult decât un hobby, un stil de viață care dă dependență... nu devine cam periculoasă pasiunea asta?

Într-adevăr, pentru mulţi dansatori tangoul e un hobby zi şi noapte, și e de înțeles... cine nu vrea să fie fericit cât mai mult timp? Să tot aibă endorfine și „free hugs”? Pe de altă parte, e și periculos pentru că, dacă nu e înțeles, tangoul poate fi folosit ca un mijloc de a profita de compania și intimitatea celorlalţi. „Erorile” pe care le fac femeile, ca follower, în tango sunt o consecință a modului de a conduce şi al interpretării bărbatului. Femeile sunt mult mai atente la corpul lor, își pun mai multe întrebări, se gândesc, cer ajutorul. Noi, bărbații, mai avem de lucru la asta, poate din orgoliu... Important în tango e ca bărbatul să înţeleagă că trebuie, uneori, să ceară ajutor pentru a putea înţelege universul feminin. De fapt, asta se aplică și în viață, să înveți, ca bărbat, că nu le știi tu chiar pe toate.

Ai luat lecții cu peste 100 de maeștri internaționali din cei mai mari. Spuneai că de la toți aceștia, ca și de la elevii tăi, ai învățat lucruri foarte importante pentru tine ca dansator, profesor, dar și ca om.

Da, unul din motto-urile mele și ale cuplului Lucian și Monica este că tangoul este viață pe ringul de dans și în afara lui. Nu prea poți diferenția între tango și viață pentru că problemele din tango sunt aceleași ca în viață, iar în viață te întâlnești cu aceleași principii sănătoase pe care le învățăm în tango: să fii deschis, să-ți accepți neputinţa, să ştii să ceri ajutor, ca bărbat să dansezi cu şi pentru femeie. În tango, nu e vorba despre cât de bun ești tu ca om, ca dansator, ci de un echilibru şi un parteneriat, de armonizarea cuplului de dans.

De exemplu, unul din maeștri mei, Fabian Peralta, campion mondial de tango salon... ca o paranteză, în tango nu se spune „a fost campion mondial”, ci „este”, indiferent câți ani au trecut, el a fost campion și și-a păstrat titlul, deşi nu mai concurează. Spre deosebire de dansul sportiv, unde trebuie să dovedești că poți să fii de mai multe ori campion mondial, asta e o vanitate alimentată. Noi ne luptăm să câștigăm lupta cu noi înșine. Fabian Peralta a fost de foarte tânăr impecabil ca tehnică, stilat, elegant, parfumat, cu toate calitățile unui milonguero și, totuși, nu era acceptat de partenerele din saloanele de dans din Buenos Aires. Până când o dansatoare experimentată i-a explicat: „ok, ești perfect ca dansator, dar tu nu dansezi cu femeia, ci cu tine însuți. Vrei să fii cel mai bun sau vrei să fii cel mai apreciat ca om și ca dansator?”. Alegerea lui atunci a fost „vreau să fiu cel mai bun”. Cu timpul, a câștigat „lupta” asta cu el însuși și a început să fie un om obișnuit care dansează extraordinar de bine. Prin asta se remarcă dansatorii de tango foarte buni, campionii recunoscuți pe plan mondial: sunt naturali, ei înşişi, indiferent de performanţele la care au ajuns.

Buenos Airesul este realmente o Mecca a milioane de dansatori de tango din întreaga lume. Ce e atât de special la cultura și atmosfera de acolo, ce încearcă dansatorii să (re)găsească acolo?

Da, Buenos Airesul este o Mecca tocmai pentru că acolo totul respiră tango ca cultură, nu neapărat ca dans. Mulți învaţă acolo lecția că sus pe vîrful muntelui nu există nimic, însă de acolo de sus poți să vezi lucruri splendide împrejur! Fiecare are obiectivele lui mergând la Buenos Aires, unii constată dezamăgiţi că găsesc, poate, dansatori mai puțin buni ca în Europa sau profesori mai puțin experimentați. Lecţia e că nu te duci la Buenos Aires „ca să” înveți tango, ci ca să îți dai seama că Buenos Aires este orice, numai dansul de tango nu. Atunci descoperi tangoul.

Deși vorbim de un dans social, nu de competiţie pentru majoritatea dansatorilor, mulţi tangueros amatori din toată lumea investesc deseori mult timp, energie și bani în cursuri de perfecționare chiar și a unor principii de bază, punctuale, ale tangoului. De ce?

Vezi, noi occidentalii cădem de multe ori în capcana asta a materialismului informațional. Vrem să tot adunăm informaţii, să fim foarte buni ca să arătăm că suntem foarte buni, ca să impresionăm. Dar asta îţi face doar rău, ajungi mereu nemulțumit și critic. E foarte bine să vrei mai mult, dar asta trebuie să fie o luptă relaxată cu tine însuţi... În tango nu trebuie să te atașezi de ideea că „trebuie să-mi iasă figura asta!”. Tangoul te călește și te face mai puternic pentru că ajungi să nu mai fii atașat de ce zic ceilalți, te concentrezi pe ceea ce ai tu nevoie pentru a construi relația cu o altă persoană. Nu sunt doar ego-ul și nevoile tale în joc... Tangoul îți oferă contextul pentru a relaționa mai subtil cu persoana de lângă tine, indiferent cine este ea, chiar și numai printr-o îmbrățișare. E o legătură foarte puternică, pe care o tot șlefuiești... Repeţi o mișcare de atâtea ori până ajungi să o înțelegi în corpul tău și atunci nu mai e un efort fizic. Mișcarea devine ca o undă care trece prin tine.

Istoria tangoului a cunoscut unele momente de revoltă a Noului, de exemplu noua muzică a lui Astor Piazzolla (inițial hulit de Vechea Gardă ca un ucigaș al tangoului, apoi adulat ca un deschizător de drum) sau dansatorul Mariano „Chicho” Frumboli, regele improvizației. În fenomenul mondial care e astăzi tangoul, cum vezi relaţia dintre ce e tradițional, clasic și ceea ce se schimbă mereu, cu timpul sau în fiecare ţară şi comunitate de dansatori?

În general, distincţia asta e o capcană; de fapt, nimeni nu știe ce e clasic, ce e nou, sunt doar niște etichete... Nimic nu e realmente „nou”, iar ceea ce este vechi ți se poate părea nou pentru că acum a venit (din nou) timpul său. Totul se reinventează, într-o altă formă. Iar marii maeştri ai tangoului argentinian nu vor să fie etichetați drept „guru”. Chicho nu vrea să fie regele improvizației, ci doar el însuși. Sau o somitate precum Juan Carlos Copes, care a dus tangoul argentinian pe Broadway și dincolo de granițele Argentinei şi pe marile ecrane... El îţi lasă ție plăcerea de a i te adresa cu „maestre”, dar nu se consideră ca atare. Ceea ce face el e „doar” să fie el însuși.

Revenind la întrebare, eu consider tangoul ca viața mea personală, iar în mine există vechiul și noul în același timp. Asta e o altă frumusețe a tangoului, nimeni nu are vârstă, totul e atemporal, îmbrățișarea e atemporală, actul dansat la fel, nu există nimic demodat, nici măcar conceptul de „asi se baila el tango” („așa – şi nu altfel ‒ se dansează tangoul”).

Deci modele nu prea există în tango?

Există diferite tendinţe între care putem alege, să spunem. De exemplu, noi am început cu Gotan project, Otros Aires (trupe de tango electronic, alternativ), dar noi dansam tango pe orice, și muzică electornică, și bluesuri... Nu era atât de importantă muzica, orchestra, cât muzica drept mijloc de a ne duce spre anumite stări, drept un „mijloc de locomoție”. Nu contează dacă mergi cu bicicleta sau cu vaporul, ca să spun aşa, important e să ajungi la frumusețea dansului. Unii mai capricioși vor spune „a, tu vii cu bicicleta, păi eu vin cu motorul”... E cumva o luptă între cei foarte pretențioși din punct de vedere muzical, care vor muzica clasică din tango, anumite orchestre, şi alții care preferă interpreți mai noi, dar care ajung la inima lor. Ceea ce contează, de fapt, e acea muzică ce te duce pe tine acolo unde vrei să ajungi. Muzica e cea mai importantă în tango, alături de partenerul de dans.

Alegerea noului papă Francisc, cardinalul argentinian Jorge Mario Bergoglio, a fost salutată în Argentina cu dansuri publice de tango, compoziții dedicate noului papă, el însuși a spus că iubește tangoul și l-a dansat în tinerețe. Dincolo de acest exemplu, este tangoul o experienţă spirituală?

Bineînţeles, doar se şi spune că dansul a apărut, iniţial, ca o manifestare divină. Oricum, dansul a conţinut mereu de la ideea de a oferi, a dărui. Dincolo de secreția de endorfine pe care ţi-o provoacă, faptul că te simţi fericit, prin dans poţi ajunge la stări care nu au nicio legătură cu modul de a gândi pragmatic, actual, de tipul „mie ce-mi iese dacă dansez?”. Păi... nu prea îți iese nimic! Eventual, o vânătaie... Dar poţi resimţi o conexiune extraordinară cu partenerul(a) cu care dansezi. E ca și cum un îndrăgostit, sau un creștin, s-ar gândi „ce-mi iese dacă mă îndrăgostesc, dacă mă rog?”. Nu se pune problema așa, acolo e sufletul tău pus pe tavă....

Da, cred că dansul este transcendental, dar nu oricând și oricum... nu dansăm neapărat tango în stradă și spunem că ne simţim în comuniune cu Dumnezeu. Dar poate scoate la iveală partea foarte caldă și luminoasă a fiecăruia dintre noi. Doar că, de multe ori, suntem foarte zgârciți în a o arăta, poate dintr-o nevoie de autoprotecție. Din cauza asta, mulți oameni se tem să danseze. Iar cei care îi critică pe dansatori nu cred că au o problemă de estetică a dansului, ci mai degrabă de a accepta că și ei ar vrea să aibă puterea de a se lua în brațe cu alte persoane, de a asculta muzica, de a avea frenezia și libertatea asta de a se simți bine, ca într-un carusel.

Eu chiar cred că tangoul este mult mai mult decât un dans prin care putem atinge anumite stări de bunătate, prin diverse mijloace. Ca în Karate Kid, când maestrul îl pune pe puști să șteargă mașina... Asta aparent n-are nicio legătură cu omul, cu lumina din tine. Dar dacă vezi filosofia și disciplina din spatele unei astfel de acțiuni banale, repetitive, înțelegi ce poți realiza dacă speli ‒ în mod controlat ‒ de o mie de ori mașina aia. La tango, maeştrii te pot îndruma cum să speli mașina de o mie de ori, iar la un moment dat ajungi să ai o revelație.

Dar senzualitatea tangoului? Cei care nu cunosc acest fenomen își imaginează că e un dans foarte erotic, în stilul „cu trandafir în gură”. Dansatorii de tango, însă, știu că nu acest tip de erotism foarte evident (cum se întâmplă în salsa, de exemplu) dă savoarea tangoului.

Tangoul aduce mai dergrabă o insinuare, nu o provocare directă a erotismului, ca în alte dansuri (vezi kizomba, bachata). Aici e o tensiune erotică care nu se consumă, e esența, arhetipul întâlnirii dintre un bărbat și o femeie.

Tangoul argentinian pe care îl vede publicul nedansator e produsul muzicii care îi poartă pe parteneri, e o poveste care se consumă atemporal; aparent, nu există nimic „extraordinar” şi, totuşi, cei doi trăiesc o poveste foarte intensă. Lumea nu are alte repere decât să descrie acest fenomen drept pasiune. Dar una e percepţia atunci când doar vezi tango argentinian, iar cu totul alta atunci când îl dansezi.



În tangoul argentinian dansat peste tot în lume, ce anume sau cât se păstrează din cultura argentiniană a tangoului?

În februarie, când am făcut în Buenos Aires un curs de formare pentru profesori de tango, ni s-a spus exact ideea asta, că e foarte important să păstrăm cultura de tango, nu doar tangoul ca dans. Asta implică o raportare la începuturi, la istoria, evoluţia acestui dans în Argentina şi în lume. Pentru neavizaţi pare irelevant, dar pentru un dansator e foarte important, pentru că la un anumit moment simţi nevoia să intri mai adânc în acest fenomen. Câţiva mari maeştri care au adus tangoul în Europa şi-au exprimat regretul că, din dorinţa de a transforma tangoul în ceva mult mai accesibil şi modern, i-au îndepărtat pe tineri de tradiţie. Pentru mine nu există distincţia dintre „tango tradiţional” și „tango nuevo”. Există un singur tango, atât de complex încât poate să cuprindă toate gusturile, stilurile, preferinţele.

Cum e comunitatea de tango din România, unde există deja şcoli în majoritatea oraşelor mari (Braşov, Constanţa, Cluj, Iaşi, Timşoara, Arad, Sighişoara etc).

Este o comunitate destul de tânără (tangoul în România a început în 2005 cu un cuplu de dansatori) dar extinsă şi destul de matură. Dansatorii români au o dinamică pe care străinii chiar o invidiază. De exemplu, anul trecut am fost în Buenos Aires la o oră privată şi eram patru cupluri de la trei şcoli diferite din România. Maestrul era uimit, „voi sunteţi de la şcoli diferite, deci concurenţi, dar şi prieteni, şi, totuşi, aţi venit toţi la aceeaşi oră.” Să nu uităm că tangoul s-a născut în popor, se face pentru popor, nimeni nu deţine monopolul sau nu poate spune că a găsit Adevărul suprem. Pentru mine nu există o unică Piatră Filozofală în tango. Fiecare dansator are unicitatea şi personalitatea lui în acest dans social.

Se spune că, odată cu experiența, înveţi să revii la valoarea lucrurilor simple, de bază, precum „caminar”-ul, mersul din tango. E o lecţie generală de viaţă asta, nu?

E inevitabil, pe măsură ce avansezi îţi dai seama că toate trucurile, figurile, înfloriturile care se pot face la nivel corporal sunt limitate. Dar capacităţile de relaţionare ale unui dansator îl pot duce foarte departe. Ca să te raportezi la celălalt trebuie să sublimezi ceea ce eşti tu cu adevărat, să rămână doar „esenţa de tine”. Atunci poţi purta nişte măşti, să pari mai special, dar, la un anumit punct, tot te întorci la cele bază, altfel nu vei fi tu însuţi. Caminar-ul din tango nu este o figură, ci, practic, acţiunea de a păşi, înseamnă să îţi asculţi stările, fiinţa, între un pas şi celălalt. În tango nu e vorba de paşi, ci de ceea ce se întâmplă între paşi. Simplitatea asta de „a nu face nimic”, de asculta, e foarte grea, într-o lume interesată preponderent de acţiune şi de schimburi comerciale, „uite banii, fă-mă cel mai bun dansator peste noapte”. Tangoul pare ceva nelalocul lui, debusolează... Totuşi, poate fi una din căile prin care te descoperi pe tine însuţi.

Celor care care nu cunosc universul tangoului argentinian, ce le-ai spune, să vină la o oră, la o milonga?

Le-aş spune că tangoul înseamnă mister, iar luciditatea omoară misterul. Dacă i-aş invita „să descopere tangoul”, aş face-o cu mintea. Pot cel mult să adresez cu inima deschisă o invitaţie la a se molipsi de misterul din tango, din relaţia cu partenerul de dans. Aici e vorba de tine în relaţie cu cineva, asta e frumuseţea, niciodată nu ştii ce se va produce. Asta ar fi invitaţia mea. Tangoul este o provocare, iar cei care sunt deschişi se vor întâlni cu el. Aşa cum spunea Pablo Veron în filmul Lecţia de tango, unii oameni nu aleg tangoul, ci tangoul îi alege pe ei. Nu există coincidenţe prin care oamenii să ajungă la tango, există nişte căi prin care această întâlnire se produce pentru ca să ajungi să descoperi anumite lucruri despre tine şi despre viaţă.

Sursa: Art Act Magazine

Comentarii

Cautati in acest blog