Tangoul starnitor de galcevi
Latura sexuala a tangoului a fost remarcata de multi, nu tot astfel si cea galcevitoare. E drept ca amandoua sunt moduri sau manifestari ale aceluias impuls, si astfel cuvantul om, in toate limbile pe care le cunosc eu insumi, conoteaza deopotriva capacitatea sexuala si capacitatea belicoasa, iar cuvantul virtus, care in latina inseamna “vitejie”, provine din vir, care inseamna “barbat”. Tot astfel in paginile lui Kim, un afgan declara: “la cinsprezece ani eu omorasem un om si zamislisem un om” (When I was fifteen, I had shot my man, and begot my man) ca si cum cele doua acte ar fi fost, in mod esential, unul si acelas.
A vorbi despre tangoul starnitor de galcevi nu este de ajuns; eu mi-as ingadui sa afrim ca tangoul ca si milonga, exprima in mod direct un fapt pe care poetii, de multe ori, au dorit sa-l rosteasca prin vorbe: convingerea ca a lupta poate sa insemne o sarbatoare. In faimoasa Istorie a Gotilor pe care Jordaens a redactat-o in veacul al VI-lea, citim ca Attila, inainte de infrangerea de la Chalons, se adresase ostirilor sale si spusese ca soarta le-a harazit, chiar lor, bucuriile acestei batalii (certaminis hujus gaudia). In Iliada se vorbeste despre ahei, pentru care razboiul era cu mult mai dulce decat intoarcerea, in gaunoase nave, catre meleagurile lor natale, si se spune ca Paris, fiu al lui Priam, a alergat cu iuti picioare spre batalie, precum calul cu coama in vant care alearga sa-si caute perechea. Iar in batrana epopee saxona care constituie inceputul literaturii germanice, in Beowulf, rapsodul numeste batalia sweorda gelac (joc al spadelor). Sarbatoare a vikingilor i-au spus, in veacul al XI-lea, poetii scandinavi. La inceputul veacului al VII-lea, Quevedo, intr-unul din sonetele sale, numea un duel dans al spadelor, apropiindu-se astfel de jocul spadelor elaborat de anonimul anglo-saxo. Superbul Hugo, in evocarea bataliei de la Waterloo, arata cum soldatii intelegand ca aveau sa moara in acea sarbatoare (comprenant qu'ils allaient mourir dans cette fete), isi salutara zeul, neclinti in furtuna.
Aceste exemple, pe care, in hazardul lecturilor mele, le-am insemnat de-a lungul vremii, ar putea, fara mare effort, sa se multiplice, si e foarte posibil ca in Chanson de Roland, sau in vastul poem al lui Ariosto, sa existe pasaje echivalente. Unele dintre cele inregistrate aici – al lui Quevedo si al lui Attila, sa spunem – sunt de o irecuzabila eficienta; dar toate sunt marcate, in mod firesc, de pacatul originar al literaturii; sunt structuri de cuvinte, forme facute din simboluri. Constructia dans al spadelor, de pilda, ne invita sa reunim doua reprezentari disparate, a dansului si a bataliei, pentru ca cea dintai sa o satureze cu bucurie pe cea de a doua, dar nu-i vorbeste sangelui nostru in mod direct, nu re-creeaza in noi aceasta bucurie. Schopenhauer (Welt als Wille und Vorstellung, 1, 52) a scris ca muzica nu este mai putin imediata decat e insasi lumea; fara existenta lumii, fara o acumulare comuna de amintiri evocabile prin limbaj, n-ar exista, de buna seama, literatura, in timp ce muzica se poate dispensa de lume, e cu putinta sa existe muzica fara lume. Muzica este vointa, pasiunea; ca muzica, vechiul tango transmite in mod direct aceasta bataioasa bucurie, a carei expresie verbala au incercat-o, in epoci departate, rapsozi greci si germanici. Unii compozitori actuali cauta acest ton vitejesc si elaboreaza, uneori cu succes, milongi cu ecouri din josul Bateriei sau din Mahalaua de Sus, dar rodul ostenelii lor, cu text si muzica stradalnic invechite, este facut din variatii nostalgice despre ceea ce a fost, din lamentatii pentru ce s-a pierdut, esentialmente triste chiar daca textul se voieste vesel. Fata de salbaticele si inocentele milongi pe care le inregistreaza cartea lui Rossi, ele se aseaza in acelas raport ca Don Segundo Sombra faata de Martin Fierro sau Paulino Lucero.
Intr-un dialog al lui Oscar Wilde, citim ca muzica ne reveleaza un trecut personal pe care, pana in acel momnet, il ignoram, si ne starneste sa deplangem nefericiri care nu ni s-au intamplat, sau pacate pe care nu le-am savarsit; cat despre mine, voi marturisi ca nu pot sa ascult Marna sau Don Juan, fara a-mi aminti cu limpezime un trecut apocrif, stoic si orgiastic totodata, in care am provocat la lupta si am luptat cu eu insumi, pentru a ma pravali, apoi, tacut, intr-un intunecat duel cu cutite. Poate ca acesta se dovedeste a fi rostul tangoului: sa le dea argentinienilor certitudinea de a se fi aratat viteji, de a fi raspuns pana la capat chemarilor curajului si ale onoarei.
Va urma...
Comentarii