Tango intensiv

Aveam ideea aceasta in minte de ceva vreme, iar persoanele care au venit spre mine m-au determinat sa o pun pe “hartie" mai repede decat am crezut, sper sa foloseasca ...

Si ca sa fac o parabola voi povesti o poveste. Am experimentat in ultima vreme o schimbare, a trebuit sa invat sa fac lucruri noi, sa invat programe de operare noi, si mai mult, sa preiau volum de activitate. Toate bune si frumoase, profesori buni, sustinere, bunavointa. Teoretic nimic nou sau complicat, nimic din ceva ce nu as putea face, sau mintea mea nu ar putea pricepe. Azi ceva, maine ceva, parea ca totul merge bine, simteam si credeam ca fac progrese de la o saptamana la alta, pana in momentul in care am zis ca tre' sa fac eu singura tot. 

Aveam tot ce-mi trebuia ca sa ma pot descurca singura, insa in momentul in care a trebuit sa trec singura la aparate, si sa fac ceea ce altcineva facea de ceva vreme, si avea viteza in degete, cunostea cu ochii inchisi comenzile si avea o imagine de ansamblu a intregului proces, m-am lovit de propria incetineala, degetele mergeau cu incetinitorul, auzeam cum meg rotitele in propriul creier, ochii mi se adunau pe nas in fata ecranului, si aveam nevoie de raspunsuri la intrebari. Faceam ce faceau si altii, dar, in ritmul meu propriu, timp care depasea cu mult norma trasata. Am zis, ok, sa nu disperam, ce e de facut? Ce-mi lipseste? Cap am, doua maini stangi am, mai am inca un rand de degete si la picioare :)) Am realizat ca de fapt nu aveam antrenament. Mintea, ochii, si degetele mele nu erau antrenate in noua activitate. Aveam nevoie de exercitiu, ca mintea si ochii sa perceapa informatia, iar degetele sa actioneze. Si cu cat am exersat si m-am acomodat cu noile imagini, degetele au capatat o viteza mai mare, comenzile au devenit mai rapide, si am inceput sa pot prelua din ce in ce mai mult volum.

Am trecut, este adevarat si prin crize existentiale, in care mi-am spus ca sunt retarda, sau ca am imbatranit, ca incep sa ma rablagesc, si mi s-au rarit neuronii, si ca mai bine ma retrag si las pe altii sa faca asta mai bine. (Mi-a trecut desigur, dar am trecut si pe acolo) Aceasta criza a venit in momentul in care cantitatea de informatie era prea mare pentru cat credeam ca poate creierul meu absorbii. Vorba unui bun prieten, un clasic in viatza: "daca torni 5 litri de tuica intr-o damigeana de 2 litri, la un momentat o sa dea pe afara, si restul de tuica se va pierde in vazduh...”. Creierul are si el limitele lui, poti turna informatie cu palnia, dar la un moment dat, intra in actiune autodefensiva, si se blocheaza, da cu “error”. Nu adaugam aici si componenta emotional-afectiva, si increderea ca ceea ce facem este bine, ca dam in alte alea... cu alte cuvinte, exista niste etape care nu pot fi sarite. Odata ce o cantitate de informatie a fost ingurgitata, sedimentata si se lucreaza usor cu ea, creierul face loc pentru noi informatii, ... pentru inca alti doi litrii de tuica... si putem trece la urmatorul nivel.

Sa luam un alt exemplu, mai practic, mai pe intelesul tuturor: daca eu ma apuc sa gatesc o portie de cartofi prajiti la ceaun, cu curatat, spalat, taiat, prajit, scurs, si pus in farfurie si condimentat cu ceva sare si piper, imi ia cam o ora, sa zicem. Daca mama face aceeasi portie de cartofi prajiti, ii ia cam 30 minute, daca un bucatar experimentat face aceeasi portie ii ia probail 15 minute, iar chinezului care toaca repede-repejor, ii ia 10 minute. Diferenta intre noi este, exercitiul si antrenamentul. Fiecare se misca in ritmul lui, eu care nu fac asta in mod constant, ma lalai de numa’..., mama are vreo 20-30 ani in plus experienta, bucatarul se misca rapid ca asta face zilnic, iar chinezul e masinarie electronica cu baterii duracel, INSA, nici unul dintre noi nu poate grabi in mod fabulos un lucru: timpul de prajire, nu putem grabi anumite etape.

Adica ceea ce vroiam sa arat este ca transmiterea informatie de la creier la corp se exerseaza, cu cat facem de mai multe ori acelas gest, cu atat il vom face repede, mai bine, mai frumos, mai cu incredere, si la urma acest gest va deveni natural. Dar, repet, este nevoie de antrenament, de exercitiu, de timp. Degeaba o sa vreau eu sa fac prajiti in 10 minute, ca o sa-mi tai degetele si o sa sara uleiul la mine in cel mai fericit caz... si iaca necazu’!

Asadar, cu atat mai mult in tango, unde nu ne preseaza nimeni, de ce sa ne grabim?

Da, toti putem, numai ca fiecare in ritmul nostru, care difera de la persoana la persoana, in functie de multi factori, iar unul care mie mi se pare major este exercitiul. Daca cineva care danseaza de la varsta de trei ani, poate pricepe o miscare in cateva secunde si o poate reproduce, este datorita faptului ca mintea si corpul lui sunt antrenate sa faca acel lucru. Aceeasi miscare o poate face si o poate obtine oricine altcineva, dar in mult mai mult timp, si in functie de experienta, expunere, si informatiile pe care le are cu care este deja confortabil.

Exista etape, procese, care trebuie parcurse, (nu pot sa iau cartofu’ intreg plin de pamant sa-l arunc in ceaun cu ulei rece, si apoi sa ma dau de ceasu’ mortii ca nu imi ies cartofi prajiti!!!) nici nu stiu cu care etapa sa incep la tango, ca sunt intrepatrunse si legate intre ele:... acomodarea cu mediul, cu ideea ca merg la tango, alinierea cu metoda profesorului, preluarea informatiilor, acomodarea cu noi miscari, cu muzica, cu partenerul, invatarea miscarilor, invatarea termenilor si limbajului (ocho, giro, sacada), intrarea intr-un nou grup, alinierea la valorile si cutumele comunitatii, acceptarea si descoperirea propriului corp, eliberarea de inhibitii, ridicarea barierelor mentale, deschiderea emotionala, descoperirea universului de tango, descoperirea starii de tango. Nu putem face “plug in” ca in Matrix, si int-o secunda sa avem in creier si in corp toate cele mentionate mai sus si inca o mie altele... e imposibil... deocamdata ;)

Toate, toate aceste ingrediente si inca multe altele, cer timp. Unii trec mai repede prin ele, altii mai incet. Dar nu se pot sarii etape. Totul se construieste, ca si o casa, mai intai turnam fundatia, baza solida, apoi ridicam stalpii de rezistenta, si la final acoperisul. Si sa nu uitam sa intretinem toate aceste elemente, sa le revizuim si sa revenim la ele, sa le inbunatatim, altfel, o casa lasata de izbeliste se duce de rapa, sau cum zice tata, o casa nelocuita se pustieste.

Daca lipsesc elementele de baza ne vom trezi mai tarziu ca nu ne ies lucruri in dans si ne intrebam de ce (oare de ce ne cade acoperisu'n cap?). Unora poate le va pica fisa, si se vor intoarce la baza, altii poate vor renunta. Altii se vor frustra si vor suferii. 

In general, pe termen lung, din 100% cat spun profesorii in clasa, daca pleci de acolo cu un 10-15% e super bine, in urmatoarea saptamana iti mai aduci aminte 7-10% probabil; dupa doua saptamani, daca nu practici, iti mai aduci aminte 3 chestii, si incepi sa te intrebi, bah, da' cum era aia? Iar pe termen lung, daca dupa doua luni nu practici nimic, ai uitat tot, iar daca ai exersat, posibil ai ramas cu un singur lucru mare si lat, pe care daca nu il lucrezi pana se aseaza, il pierzi definitiv.

Vorbeam cu o prietena, pe aceasta teama, a invatarii rapide, si zice ea razand, dandu-mi un exemplu: “mie mi-a luat cativa ani sa pricep ceva din imbratisare... dar poate asa sunt eu mai “retarda" ... “, iar eu in urma cu cativa ani declaram intr-un articol pe blog “am pierdut imbratisarea, o declar nula”... si inca o mai caut si acum   

Mie cel putin, imi trebuie cateva luni ca sa pot pune in dansul meu, cat de cat coerent si legat, ceva ce am invatat la un seminar. Vorbim aici de un singur lucru, o singura miscare, o singura attitudine, nu o secventa intreaga, cu mai multe chestiuni tehnice. Un singur lucru invatat la un seminar are nevoie de timp sa se incorporeze natural in dans.

Sincer, nu cred ca tangoul poate fi facut in mod intensiv...este nevoie de timp, daca incercam sa grabim lucrurile, damigeana s-ar putea sa dea pe-afara, sau ajungem in situatie de criza. Si ne punem intrebari tot felu’, pana in punctul in care am putea renunta la lucrul care ne aduce poate cea mai mare bucurie. Nu este cazul. Da-ti-va timp, si fiti intelegatori si blanzi cu voi, toate vin in timp si cu antrenament. Sa ne bucuram de drum. Toate la timpul lor.