Tango: a game for fighters

Probabil ca va imaginati doi ninja-tanguero cu sabii alergandu-se pe acoperisurile pagodelor, sau doi boxeri-tanguero in ring, cu manusi de box, plini de sange cu ochii umflati, si arbitrul care suna gongul,  sau doi cutitari infigandu-si aganc lamele cutitelor pintre docurile portului din Buenos Aires, sau alte imagini de luptatori,... ar putea fi oricare, la figurat... intrebarea este: cine sunt cei doi?

* * *

Aveam acest subiect in minte de aporape un an, si de atunci ma tot invart in jurul hartiei cu creionul in mana sa-l pun, sper, coerent la indemana tuturor. Am vorbit despre asta la Aniversarea de patru ani de tango in Timisoara in toamna anului trecut, in cadrul evenimentului “"Povestea mea de Tango"; cei care au fost atunci in sala stiu povestea, au auzit-o deja.

Cumva in momentul de fata viata mea se poate imparti in doua mari etape:“era pretango” si “era tango” (a se citi gen “neoliticul superior”). Ce a fost in prima parte se estopeaza din ce in ce mai mult, iar cea ce mi se pare intr-adevar elocvent si intr-adevar real, palpabil si relevant s-a intamplat in a doua parte.

De-a lungul timpului, incepand din momentul in care am trecut de la “era pretango” la “era tango” am trecut prin multe faze, care sunt legate de scolile si oamenii si mai ales experientele pe care le-am trait in “mediu tango”.

Sa incepem cu incepututul.

Cum ziceam, de-a lungul timpului am vazut, si am tot observat lucruri, am trecut eu prin ele. Unul din ele este faptul ca in mod constant vin oameni noi sa danseze. Stau o vreme, si apoi multi dispar, putini raman pe termen mediu si lung. Pana acum nimic nou sub soare. Si aici apar fetele. Am vazut multe fete venind la tango, invatant, crescand frumos, dansand frumos, apoi, implicate intr-o relatie, cu un tanguero, dupa care au disparut in ceata. Nu s-a mai auzit nimic de ele. Nu au mai venit. Am trecut si eu prin asta. Am fost implicata intr-o relatie, care nu a mers, evident, si m-am trezit in fata alegerii: sa renunt sau nu la tango? A fost singura data in care mi-am pus serios problema sa renunt la tango. De multe ori in viata m-am retras si mi-am vazut de drumul meu in diverse chestiuni. E mai simplu sa renunti. In cazul acesta, spre exemplu ”ochi care nu se vad, se uita” si trecem mai usor prin momentul incomod... nu ne mai ducem in mediul in care il vedem pe respectivul, trece mai usor si mai repede, si gata. Timpul le rezolva cumva pe toate. Alegem calea mai simpla.

Ca sa intelegem mai bine contextul, povestea mea, fara prea mare tragedie, ca doar "shit happens", si nu sunt nici prima nici ultima, a fost cam asa: in urma cu multi ani, cand erau numai doua scoli de tango in Bucuresti, in prioada in care tineam ore la grupele de incepatori la una dintre scoli, eram intr-o relatie sau asa credeam eu, si am primit intr-o seara un telefon in care mi s-a spus:”Baby, it's over!”. Ok. Pana aici fain. A doua zi, cam tavalita de incident, ma duc sa tin orele, ca sa-mi mai iau gandul de la cele intamplate, si surpriza: “ex-ul” se prezinta cu “noua” de mana, la ora de incepatori. Mi-a stat inima, mi s-a taiat respiratia. Am crezut ca nu e adevarat ce se intampla! Am crezut ca pic jos. Nu, nu. Asta nu e adevarat. Visez! Nope. Era realitate. :))

Prima tentatie a fost sa fug, sa-mi acopr ochii si sa nu mai vreau sa stiu. Era cam prea mult sa pot sa duc. A trebuit sa ma adun, sa ma concentrez, si sa tin ora, fara ca ceilalti sa poate simti ca mi se intampla ceva. La sfarsit eram la propriu, epuizata de efort. Acasa cand am ajuns, am zis ca nu ma mai duc acolo la ore, la practica, la milonga, ca nu pot, ca e prea mult. De la cealalta scoala plecasem si nu ma intorceam. Deci practic, nu aveam unde sa ma duc in alta parte sa dansez. Deloc. Apoi m-am intrebat, eu ce vreau de fapt?

Vreau sa dansez tango? Da. Categoric. Eu nu aveam o problema cu dansul in sine, ci cu o experienta care se intampla in acel mediu, la tango, dar care putea foarte bine sa fie oriunde altundeva.

Daca plecam, nu mai aveam unde sa ma duc sa dansez. Si tot ce construisem pana in acel punct, dansul meu, progresul meu in tango, predarea, experienta lucrului cu oamenii, oamenii de la tango si relatiile cu ei, elevii, profa, ceilalti instructori... as fi lasat totul pentru ce? Doar ca sa nu-l mai vad pe un el? As fi renuntat la tot, pentru ce? Asta vroiam? Sa renunt la tangoul meu pt el? NU. Tangoul nu poate sa mi-l ia nimeni, sunt singura care il pot da la o parte. Stiam ca timpul le rezolva pe toate. Trebuia doar sa am rabdare si sa fiu tare.

Am ales tangoul. Am ales sa merg mai departe. Luni de zile m-am dus la cursuri strangand din dinti, incercand sa fiu zambitoare si sa nu musc din nimeni, sa ma port frumos atunci cand imi venea sa dau cu toti de toti peretii si sa zbor pe toata lumea pe fereastra, si sa urlu ca lupii la luna, cand ii vedeam pe cei doi venind impreuna, plecand impreuna, dansand impreuna. M-am prefacut zambind ca nu se intampla nimic atunci cand de fapt eram facuta bucati pe dinauntru? Eu zic ca am respecat normele sociale de bune maniere. A fost usor? A fost un antrenament. M-am antrenat in fiecare clipa. Unii ar spune ca am fost masochista. Eu spun ca am luptat. Cu mine. Pentru ce imi doresc eu, indiferent cat de greu ar fi fost, pentru tot ce cladisem pana atunci.

Cu ocazia asta am aflat foarte multe lucruri depre mine, despre oameni, despre societate la modul general. Toti cei care dansam tango suntem tot cei care mergem pe strada, suntem la birou, la piata, peste tot. Suntem aceeasi. Doar ca dansam tango. Atat. Ca sa pot intelege si sa accept ce mi s-a intamplat, am inceput sa citesc carti de sociologie, de psihologie, de dinamica grupurilor sociale. Cand apele s-au linistit, cand ochii mi s-au dezumflat si ranile s-au inchis, cand timpul a trecut si cand am inceput sa ma bucur din nou cu toti porii de tot ce se intampla la tango, i-am fost recunoscatoare respectivului pentru sinceritatea lui, pentru cea ce am aflat despre mine, si ca stiu cum sunt si cat pot duce, si ca stiu in astfel de cazuri (sper sa nu mai fie!) la ce sa ma astept, si cum sa reactionez. Acum am o reteta! (din pacate, fiecare functioneaza altfel, si nu cred ca se aplica tuturor, fiecare trebuie sa-si gaseasca calea.) Acum stiu mai multe despre societate si cum functioneaza, atat cat imi este necesar sa pot accepta ce se intampla, nu ca as intelege neaprat de ce se intampla asa. Per total am iesit foarte castigata, eu cu mine insami. Lupta s-a dat cu mine, nu cu ceilalti (desi, recunosc, la inceput am acuzat pe toata lumea). Ei... treaba lor, cu viata si metafizicile lor; nu erau ei in pielea mea, eu eram acolo.

Asadar, dragele mele, in conditiile in care va ganditi serios, nu conteaza motivul, sa nu mai veniti la tango, intrebati-va de fapt, voi ce vreti de fapt? Sa dansati tango? Fara sa fiu sarcastica, sau malitioasa, cu cat pleaca mai multi followeri din comunitate (fenomen deja exersat), cu atat, cei care raman vor fi mai castigati, vor avea mai multi leaderi cu care sa danseze. Pierderea poate fi a voastra. Nu ca ar fi o cursa, care pe care, sau cine impotriva cui... dar matematic, mie asa imi da. Mai multe fete in minus la milonga inseamna mai multe dansuri pentru altele cu leaderii existenti :) Are you going to fight, and stay? Or are going to go?

Ninja-tanguera, boxera-tanguera, cutitara-tanguera?
Lupta e cu tine insati :) tu cu tine, si cu nimeni altcineva.

Miza e tangoul.

Tangoul, iti da foarte mult, dar te si pune la incercare. Cere tot atat de mult.

Nu poti cere fara sa dai mai intai.

Tangoul nu este o tarfa ieftina care se da pentru putin. Trebuie sa muncesti, in primul rand cu tine insati/insuti ca sa-l meriti. Si ca orice lucru, cu cat investesti mai mult in tango (si in final in tine), cu atat, recompensa va fi pe masura. Iti da mult, dar cere la fel de mult. Nu pentru el, pentru tine.

Tangoul este pentru luptatori.

* * * 

Photo: Tango Cultura -"Povestea mea de tango" by Andrei Groza Location: Casa Artelor - Directia Judeteana pentru Cultura Timis cu ocazia Anivertango 4 Timisoara, Septembrie 2014