Tango: apartenenta

Inca din copilarie, de cand ne jucam pe ulita, pe strada, in spatele blocului, pe strazile cartierului, intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin, fiecare am facut parte dintr-un grup, dintr-o gashca, sau daca eram la NY faceam parte din “the gang”... la fel si in adolescenta, aveam o “gashca” cu care mergeam la filme, la disco, la munte, la mare, sau mergeam la cercul de literatura al liceului. Intotdeauna noi ca indivizi sociali am cautat, ca am vrut sau, ca ne-am dat seama sau nu, sa fim in haita, cu altii ca noi, cu oameni cu care impartaseam aceleasi idei, pasiuni, valori. Lucrurile nu se deosebesc deloc la tango. Doar ca cea ce ne tine impreuna este tangoul. 

Foto: http://radioenigmaromania.ro/blog/piramida-maslow_37266.html

La inceput cum ziceam in multe alte articole este doar mirajul fenomenului. Dureaza ceva din momentul in care incepm cursurile pana ne integram in clasa si incepem sa relationam cu ceilalti colegi de grupa, iar din momentul in care incepem sa mergem si la practica poate chiar si la milongi, incepem sa ne integram asa timid. Acolo inca nu exista sentimentul de a apartine. Insa, exista dorinta de intergrare in grupul oamenilor care danseaza tango. Vrei sa te integrezi ca sa dansezi mai mult in primul si in primul rand. Apoi, pentru cei mai silitori, integrarea intr-un grup aduce si conectarea la sursa de informatie, care duce la cresterea personala si acceptarea in grup, sau cel putin asa a fost in cazul meu. Dupa cursuri si milongi sau practici cand ieseam la un pahar de vorba am ascutat cele mai frumoase povesti de tango despre tot ce inseamna tango. Tangoul de fapt, l-am asimilat, nu la cursuri, ci inafara lor, la o prtie de ficatiei pe terasa benzinariei din coltz, unde ne-au prins multe rasarituri de soare, iar noi nu ne dadeam seama cum a zburat vremea.

Da, abiea atunci am putut sa am un sentiment de apartenenta … nu ca fiind parte a tangoului, ci ca parte din cei ce danseaza tango. Si eram minunata de noua lume si noile orizonturi care mi se deschideau. Nu ma mandream cu faptul ca fac tango la munca printre colegi (daca am semnat un contract pe 8 ore asta nu inseamnca ca trebuie ei sa stie ce fac eu cu timpul meu liber!), din contra, am tinut cat am putut de discret acesta parte a vietii mele; dar fata de prietenii apropiati, si de familie mi-am manifestat exaltarea.

Pentru unii faptul ca ei danseaza tango, ca apartin unui astfel de grup poate fi o adevarata bravada. Da bine in ochii celorlalti, se falesc si se mandresc cu asta, imi si inchipui cum un tip foarte macho care incearca sa vrajeasca o gagica aruncandu-i asa discret in conversatie faptul ca danseaza tango... imi si inchipui cum tipa cu ochii mari deja are tot felul de filme in cap despre tango, ooooaaaauuu, tango!!!.... si deja nu se mai gandeste la el ci la dans, iar el crede ca a dat-o pe spate! :)))))

Nu stiu de ce am senzatia ca daca oamenii afla intr-un fel sau altul de aceasta pasiune a ta, tangoul, deja se uita ca la alt fel de maimutza la tine... ma simt ca animalele alea de pe plaja cu care vrea lumea sa se fotografieze la mare in vacanta. Heeeellllooooo!!! What's wrog with you people??? Daca le spui ca te dai cu motoru' si expui ceva tatuaje e deja ceva banal. Dar tango? Wow, e ceva … exotic! Daca vrei sa-i potolesti rapid ii inviti la un curs, si zzzzzttttt, li se taie brusc filmu' nu mai vrea nimeni nimic, ai scapat, te lasa in pace, e mai simplu ca lucrurile sa se intample doar la nivel imaginar in capul lor, nu si in plan real. Cu vremea m-am obisnuit. Pe scurt, cert e ca asta aceasta apartenenta la tango impresioneaza, nu-mi e clar si nici nu m-a interesat prea mult de ce, dar parca face sa-ti creasca actiunile in capul lor.

Pe de alta parte, ca sa faci parte intr-adevar din comunitate, este cu totul alta poveste.

Imi amintesc o intamplare de cand eram eu incepatoare. Mergeam de cateva luni la cursurile din fiecare duminica de la Cina si apoi ramaneam la milonga, Duminica de duminica. Cu chiu cu vai daca ma dansa si pe mine careva, daca prindeam doua tande pe seara puteam sa plec acasa fericita. Da, eram timida, si cu foarte mult bun simt. Prea mult bun simt. Si nu ma bagam in seama asa cu oricine si oricum. Iar una din fele care dansau toata seara imi zice la un moment dat: “tu esti noua ca nu prea te-am vazut pe aici!” - cred ca n-am sa uit prea curand replica asta daca n-am uitat-o nici pana acuma. Am facut ochii mari. Da. Nu eram deloc vizibila. Lumea inca nu ma observase, desi eu asa speram dupa cateva luni :)

Morala. Ca sa fii luat in haita, trebuie sa muncesti. Mult. Pe diverse planuri. Nu e ca merg la tango la cateva cursuri si gata, sunt mare scula pe bascula. Nu. Este un proces mai indelungat:

• Unul, si cel mai important cred eu este nivelul de dans. Cu cat dansezi mai bine cu atat esti mai interesant. Si lumea va dori sa danseze cu tine. Poate cineva va aprecia si munca care ai depus-o ca sa ajungi sa dansezi la acel nivel, dar nu sunt prea multi cei care vad asta.
• Apoi, este socializarea. Daca socializezi, vei fi notat de haita, dar asta nu inseamna ca vor invita la dans, deci... daca nu danseza cu tine tot nu esti in haita, degeaba palavragiti, nu este acelas lucru.
• Prezenta. Trebuie sa te vada constant. Sa fi consecvent. Ca daca nu te vad, nu existi. Tre' sa fii ca scama din ochi sa te vada, caci altfel, danseaza cu cine s-au obisnuit si iar nu te vede nimeni. Ca nu au timp. Ca danseaza.

Ar mai fi o varianta de integrare. Nepotismul. Adica, tu ca fata sau baiat, sa te incurci cu un tanguero/tanguera, sa te apuci de cursuri, iar el/ea sa te introduca si sa te recomande in grupul de apropiati iar ceilalti membri ai haitei sa te ia in haita in acest fel. Si desigur drumul iti este pavat nu trebuie sa depui mari eforturi.

Sa cresti singur pe propriile picioare e mai greu. Sa ajungi sa fi apreciat pentru progresele facute ia timp. Dar in caz de dezastru matrimonial, macar ai sanse sa ramai in comunitate pe cont propriu.

Este un proces natural, si lent, spre foarte lent, nu poti sa te impui cu japca, ca ti-o iei repede la gioale. Initierea dureaza. Mai intai trebuie sa demonstrezi ca duci, ca sa poti fi asimilat. E ca in orice alt sport. Ca si analogie, mai clara, sunt artele martiale unde ai centuri de diverse culori, cu nu stiu cati Dani. Obtinute cu antrenamente, cazaturi, lovituri, transpiratie si examen. Cam tot asa si la tango, doar ca nu se vede centura, si nici culoarea, iar evaluarea e mai ochiometrica, si foarte subiectiva :))

Foto: La Sastresa

Daca chiar esti pasionat de acest dans ai mari sanse sa nu simti ca muncesti pe nici unul din aceste planuri. Si totul se intampla de la sine. Esti ca un burete care absoarbe tot, si apoi face clabuci cand da pe-afara. Si la un moment dat te trezesti integrat si ca apartii grupului de elevi buni de la scoala ta.

Cel putin in comunitatile mai mari, in orase mai mari, unde “comunitatea” s-a mai “maturizat” exista grupuri destul de inchise unde nu prea poti sa intri, pentru ca lucrurile sunt foarte bine ierarhizate, de exemplu elita care aspira la profesionisti/profesori (dar acesta este subiect pentru un alt articol), dar la nivel mediu, in comunitatile mici este foarte usor sa te integrezi. Depinde de aspiratii si de abilitati. In general oamenii sunt foarte primitori si sunt foarte multi care odata ce au descoperit acest dans vor sa impartaseasca aceasta descoperire non-stop cu oricine, pana in punctul in care unii sunt in stare sa dea lectii de tango la o milonga FARA ca acestea sa fie solicitate de primitor :)))

Cu toate controversele, de ce sa nu recunoastem, este un sentiment placut sa apartii cuiva (a se citi generic... “tangoului” in cazul acestui articol), sau unui grup … de elita. Cateodata, pentru unii este o mandrie sa provi de la o scoala buna, cu renume, care da dansatori buni, si este o bucurie sa iei cursuri cu un anumit profesor de renume. Iti da un sentiment de siguranta si incredere ca drumul pe care mergi este cel bun, iar rezultatele vor fi cele asteptate. Adica un dans mai bun. Tande minunate!

Tangoul este pasiunea care ne aduce impreuna, asta nu inseamna neaparat ca apartinem “multimii” tango. Dar, sa nu ne ascundem dupa deget, ne simtim bine dansand tango impreuna, fie ca apartinem sau nu “multimii” ;) fie ca vrem sa recunoastem constient sau nu, alegem sa facem parte din multimea sau submultimea cu care ne simtim mai confortabil, cea e este perfect OK.

Sunt convinsa ca o sa fie si voci vehemente, ca ei sunt “independenti”, dar independentule, de unu' singur poti dansa tango?