 |
| Foto |
Am sa incep cu o poveste. Mi s-a
intamplat mie cand am fost la un festival de tango in Grecia in
2009.
Eram dupa o perioada in care tangoul nu
mai atingea asteptarile mele, si nu prea ma mai incanta mare lucru,
asadar mi-am propus sa-mi caut o noua motivatie. Se formase deja un
grup mare de doritori, m-am inscris, mi-am luat bilet. Cu inscrierea
a fost foarte tricky, pentru ca optai pentru un anumit pachet de
seminarii, in functie de nivel si preferinte (nivel pe care il
apreciai singur, intermediar, avansati, etc si gen clasic, nuevo)
Erau multe cupluri de profesori, dar nu stiai pentru nivelul si genul
ales cu ce profesori urma sa ai seminariile. Abiea cand ajungeai in
“Campus” primeai la sosire in plic tot ce aveai nevoie: orarul,
salile si profesorii. Pentru ca se tineau cursuri in paralel in trei
sali diferite. Toate cursurile fiind anuntate in limba engleza, limba
de circulatie.
Erau adunati acolo profi de care stiam
ca Adrian Veredice y Alejandra Hobert, Maria Filali si Mazen Kiwan,
Dana Frigoli, Javier Rodriguez y Stela Misse, Naveira cu Giselle Anne
(dar ei aveau pachet separat), Ozhan y Serkan, Damian Esell &
Nancy Louzan, Sigrid Van Tilbeurgh si altii. Din 7 seminarii, patru
erau cu unul dintre idolii mei in tango. Am sarit in sus de bucurie,
si mi-am zis ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior! Abiea asteptam
sa inceapa cursurile si sa vad pentru prima data in carne si oase un
om pe care il vazusem numai in clipuri pe internet, pe care il
admiram, al carui stil de dans il studiasem, si despre cursurile
caruia mi se povestise ca erau atat de minunate si de la care ai
atatea de invatat. Toti stim cum e sa ai idoli, asa ca imi intelegeti
entusizasmul.
Iaca sosi si momentul cu pricina.
Seminarul mult asteptat. Un dezastru! Cataclism natural. A venit cu
30 minute intarziere (in conditiile in care nu se putea prelungi
cursul, pentru ca in sala respectiva se tineau ale ore), ne-a pus sa
mergem individual de zeci de ori, fara sa se uite la noi, fara sa ne
dea informatii, ba mai mult statea cu spatele la noi si radea si se
amuza cu partenera de predare uitandu-se la ceva vesel pe telefonul
mobil. La sfarsit ne-a tras o mushtrululiala buna in spaniola, ideea
principala... ca suntem de “kkt”... !!! Am zis eu ca nah, prima
zi, lumea obosita, oricine mai are zile proaste, dar nu era nici pe
departe ce auzisem eu ca se intampla la orele respectivului.
A doua zi ne prezentam din nou la curs.
Tot cu 30 minute intarziere, cu aceeasi attitudine zeflemista, ne
pune sa mergem, simteam ca in sala creste nemultumirea. Apoi ne da o
structura si ne lasa s-o lucram, in timp ce el profu' se ocopa cu
alte lucruri. Ne zice ca nu e bine si ne mai arata odata. Am zis eu
ca daca ii punem niste intrebari si vede ca are oameni interesati la
ora se mai da pe brazda. Am indraznit sa pun o intrebare sau doua.
Raspunsurile in spaniola si asa din varful buzelor, fara prea mare
interes. Tensiunea crestea, si la un moment dat, a inceput lumea sa
sara cu gura, si din 60 de oameni, sa auzi vreo 30 de voci rastite
vorbind in greaca, (din care sa mor daca inteleg o iota!) sincer nu a
fost dragutz. Deci nu eram eu nebuna, toti erau foarte nemultumiti.
Din acel moment, partenera de predare a profului a inceput sa mai dea
explicatii in engleza, si s-au mai ameliorat lucrurile. Dar a fost
groasa, am crezut ca sar grecii la bataie! Spre final am indraznit sa
mai intreb ceva, iar raspuns a venit scurt: ”nu mai doresc
intrebari de la followeri”.... !?!?!??!?!? WTF !?!??! Pe bune?
Serios? Nu-mi venea sa cred ce-mi aud urechilor. Adica timpul meu pe
care l-am alocat acestor ore, pretul platit? Chiar asa? Ceva respect,
sau decenta, sau bun simt? Imi venea sa ies din clasa in clipa aceea,
dar mi-a fost rusine de rusinea profesorului...
La demonstratia de final de ora mi-am
luat lucrurile cu zgomot si am iesit din sala pe langa cuplul care
demonstra... fara cuvinte. Urmatorul lucru pe care l-am facut mi-am
schimbat seminariile ramase, si m-am dus la alti profesori, unde am
intalnit si alti colegi de la grupa din care ma mutasem. Am vrut sa
ma duc sa vorbesc cu organizatorul, dar mi-a fost lehamite.
* * *
Bref, daca la inceput, toti dansatorii
mai buni, mai vechi, tot ce era profesor si dansator profesionist si
campion mondial de tango stateau pe un piedestal, si reprezentau
pentru mine varful piramidei ierarhice in tango, din acel moment s-au
mai schimbat lucrurile.
Intotdeauna am respectat persoanele mai
in varsta decat mine. Mi-am respectat profesorii, vecinii, colegii,
sefii, si pe acest principiu am inghitit multe, dar nu am raspuns
obraznic nici daca consideram ca mi se face o nedreptate. Din respect
am tacut si-am inghitit. Din bun simt.
Acel moment a mai adaugat o conditie de
indeplinit pentru cei care care pot ocupa o pozitie inalta in
ierarhia din tango. Bunul simt.
Pentru mine cel putin, nu este
suficient sa fii cel mai bun, cel mai apreciat, cel mai recunoscut,
notoriu, funny etc., nu este suficient sa muncesti din greu ca sa
ajungi sa fii cel mai bun, (apreciez munca, sa nu ne intelegem
gresit!) dar daca esti arogant si nu ai bun simt, nu ai cei sapte ani
de acasa, toate celelalte palesc instant si isi pierd cu desavarsire
valoarea. Vorba ceea romaneasca... prostu' daca nu-i fudul, parca nu
e prost destul!
Insa, niste campioni mondiali, modesti,
care se ocupa si se implica in orele de incepatori la modul cel mai
serios, castiga de doua ori mai mult respect si admiratie in ochii
mei.
La fel, intre noi, la practici si
cursuri si milongi, nu numai raportat la staruri si mentori, modele personale, este
important sa avem in primul rand bun simt, si respect, la orice nivel
am fi, indiferent cu cine interactionam.
Imi amintesc (si ma umfla rasul) intr-o
seara cand plecam de la o milonga, am prins o discutie intre doua
persoane de langa mine. Una din fete, cu un zambet candid intreba pe
cineva:
- Nu-i asa ca ma duci si pe mine pe
Str. Matei Basarab?
Cealalta persoana, uimita fiind de
tonul imperativ din voce, contrazis de zambetul candid replica scurt:
- Exclus!- Ah, da, asa este, tu mergi in cealalta directie...
s-a repliat repede cu inca un zambet candid interogatoarea.
Am intors capul ca sa nu mi se vada
amuzamentul pe fatza, pentru ca ma bushea rasul...
Ar mai fi ceva faze amuzante de
povestit din acelas trend, si sunt convinsa ca fiecare dintre noi isi
aminteste cel putin o povestioara de acest gen, dar nu stiu de ce, la
tango parca nu prea merg facute... ii strica tot farmecul, se pierde
magia!
Comentarii