Ne-am obisnuit sa le luam pe toate ca "granted", nu ne gandim nici o clipa cum ar putea fi altfel. Oricat de empatici am fi cu sentimetele si trairile altora, nu intelegem niciodata cu adevarat o situatie, decat in momentul in care ni se intampla noua. Nu stii cum e sa fii indragostit pana nu ai fluturi in stomac, nu stii cum e fara pana nu pierzi ceva anume.
Am fost terifiata cand am auzit de glezne rupte care necesitau operatii cu placute si suruburi, cand am facut vizite la spital si am vazut picioare in ghips, cand am vazut poze pe FB cu picioare in ghips etc. Erau prieteni tanguero, care au fost scosi de pe pista, pentru luni intregi de zile. Te intrebi probabil in acele momente daca vei mai putea dansa vreodata, daca vei mai putea purta tocuri vreodata. Toate aceste povesti au avut un final fericit iar doamnele poarta din nou tocuri si danseaza tande intregi la milonga. Nu le-am intrebat niciodata cum a fost recuperarea si prin ce au trecut, m-am bucurat pana la lacrimi cand le-am vazut dansand din nou.
De-a lungul timpului am fost scoasa episodic de pe pista de dans, in marea majoritate a cazurilor din blocaje musculare. Cand nu mai poti misca spatele, nu mai poti disocia, nu poti face pivoti si orice miscare iti provoaca dureri pana la taierea respiratiei. Si nu. Nu poti sa dansezi. Nu poti ridica mana de imbatisare ca te doare. Sau trebuie sa porti incaltaminte cu talpa moale ca sa atenueze fiecare pas.
In urma cu multi ani, tot in aprilie, am patit una din asta, medicul a vrut sa-mi dea concediu medical si am refuzat categoric, am zis ca eu am lucruri de facut, nu pot sa stau inchisa in casa, eu am treaba. Am ore, am de dansat. M-a intrebat atunci... "si ce faci daca maine e mai rau si nu te mai poti da jos din pat?" ... da, a doua zi a fost mai rau, usor n-a fost. M-a mancat atunci in talpi sa merg la o milonga. Stiam si mi-era foarte clar ca nu ma duc sa dansez. Dar m-am dus. Stateam pe scaun si bateam ritmurile cu picioarele. La final, cand am auzit Cumparsita lui Calo nu am mai rezistat. Am rugat un prieten sa faca cu mine doar cativa pasi de caminar, fara ocho, fara, giro, fara pivoti, doar cativa pasi. Senzatia a fost de nedescris. Nu se poate pune in cuvinte bucuria cu care am facut acei pasi. Imi aduc aminte zambetul si teama de a nu face vreo miscare care sa-mi provoace durere pe spate. Imi venea sa strig “Dansez, dansez! Dansez din nou!”
Ultima experienta s-a aratat mult mai frustranta. Sa vrei sa dansezi, sa ai energie, sa ai inspiratie dupa seminarii de exceptie, sa ai chef, sa ai cu cine, dar sa trebuiasca sa stai in sala de milonga ore in sir doar sa te uiti. Mega frustrant. Sa te uiti la oamenii care danseaza si sa realizezi ca pe ei nu-i doare nimic si nu au grija propriului corp. Pot avea orice alta grija dar in nici un caz asta. Te uiti si iti doresti sa fii si tu intreg ca ei.
Sau? Poate si pe ei ii mai doare un picior? Un genunchi, un sold, salele, spatele? Si tac si ii dau inainte din picioare... ? Sincer, da. Stiu oameni care trebuie sa se opereze si ii mananca undeva si vin sa danseze, oricat de tare i-ar durea. Ii sageata glezna pana in crestet la fiecare pas, dar strang din dinti si ii dau inainte. Poarta fase elastice la incheieturi dar sunt pe pista. Doar ca tac. Si nu se vaita ca muierile in gura mare!
Nu ne gandim niciodata la cei care au o disabilitate - chiar si temporara - care isi doresc sa danseze. Te afecteaza cand unul din partenerii favoriti nu poate sa danseze din cauza meniscului, dar nu intelegem niciodata cu adevarat frustrarea pana nu suntem noi in acea situatie. Abiea atunci intelegi de ce Gavito fugea din spital la milonga.
In prima faza zici, eh, o sa treaca. Nu dansez cateva zile. Dupa doua saptamani in care nu vezi nici o inbunatatire, incepe sa-ti cada moralul. Capeti o culoare pamantie la figura si incepi sa devi irascibil. Incepi sa-ti pierzi increderea. Si ciuda incepe sa se cuibareasca in suflet. Gandurile nu-ti dau pace. Te gandesti intr-una ca vrei sa dansezi din nou.
Dupa saptamani de repaos dupa ce ai fost dispus sa incerci orice varianta de reparatie posibila, de la pastile antiinflamatoare, geluri cu miros de camfor de-ti muta nasu' pana la acupunctura, presopunctura, masaje, bautec, yumeiho, shiatsu... si tot nu te-a lasat... zici... ba p'a ma-sii de zmeu, ca eu ma duc sa dansez! Cu orice risc! Si stii cum e primul fum de tigara dupa multa vreme dupa ce te-ai lasat, dar visai noaptea in somn ca fumezi? Eh, tot asa sunt si primele dansuri. Nu exista senzatie mai puternica. Esti inapoi in dans. Iti zambeste tot sufletul. Cu gura pana la urechi. Existi din nou.
Si atunci dansezi ca si cum ar fi primul si ultimul dans.
Cu toata fiinta ta.
Nu stii daca si cand vei mai putea dansa.
We take things for granted.
Next time when you dance. Think about it. We only have this moment. Make the most of it.
Comentarii