Nu mere. Adica, ar merge... orice se poate, dar nu pricep de ce? Tangoul la baza, este depre fiecare in parte, pentru ca suntem diferiti. Adica tangoul dupa mintea mea este despre unitatea dintre Ying si Yang, nu despre unitatea de la Hora Unirii...
Zic ca se poate, pentru ca intr-adevar, sunt competitii de dans sportiv de ansambluri/formatii de cate 8 perechi (adica 16 oameni) care pun piciorul in podea timp de 6 minute toti intr-o sambata... dar muncesc pentru asta ani de-a randul de le iese pe nas, pentru medalie, ca e sport - pe langa faptul ca eu cred ca sunt alesi dupa inaltime, greutate si constitutie. Dar la tango? De ce ai face asta? Tangoul nu este sport. Tangoul in sine este altceva. Sa arati doar ca poti, ca sa fii mai cu motz? Da se poate, daca ai avea probabil aceeasi inaltime, aceeasi greutate, aceeasi constructie scheletica si daca podeaua ar fi inclinata in aceeasi panta.
Fizic – de la planul inclinat – cand dai drumul la vale, in acelasi timp, la doua bile cu greutati, marimi, mase, densitati si dimensiuni diferite, amandoua ajung la destinatie... dar una ajunge mai repede, alta mai tarziu, una se duce mai departe, alta ramane mai aproape...chiar daca startul a fost egal, unghiul de inclinare a fost egal, etc.. Aceleasi bile daca le invartesti ca titirezul, o sa se invarta diferit.
Sau mai simplu, exagerat si mai plastic, avem o pana si o caramida, daca le dai drumul de pe un zgarie-nori, le lasi sa cada liber, imaginati-va care este traiectoria fiecareia si sa speram ca nu bate vantul... Amandoua ajung pe pamant mai devreme sau mai tarziu... da, le putem pune si muzica de tango in fundal ca sa fie filmul complet. Dar tot nu ies lucruri impreuna, la unison. De ce? Ca... aud muzica diferit!
Ma uitam la Los Hermanos Macana. Celebri. Cautam acele sincroane, doar ei doi, pentru exemplificare didactica in acest articol. Dar au extrem de putine momente de sincron, iar acelea, sustin aceasta teorie, pe care nu stiu cine mi-a bagat-o in cap in epoca de piatra. Fratii danseaza impreuna. Unul o paluga 'nalta, altu' un pispiriu, amandoi subtiri ca sardelele (macar atat, nu e unul rotund si altul doar o dunga)... e clar din capul locului ca fiecare are dimensiunea pasului diferita. Daca fac amandoi in mod natural mai mult de trei pasi in fata se vor decala in aliniament, unul va ajunge mai in fata celalalt o sa ramana mai in spate. De asemenea, la un boleo, unui picior mai lung ii trebuie mai mult timp sa revina la pamant, ca se duce mai sus, ca asa poate pentru ca este mai lung, decat un picior mai scurt care are distanta mai mica pana la pamant. (Adica, ca sa intelegem, cineva care este mai inalt cade de mai de sus decat cineva care este mai scurt, care cade mai de jos...! Iar distanta si timpul de cadere, in teorie, sunt diferite evident.)
Asadar, putem face doua mecanisme diferite sa bata aceeasi masura, dar cu ajustari si reglaje la dinamica, energie, viteza, etc., altele decat cele originale din fabricatie. Dar tot nu inteleg de ce am face asta, in loc sa lasam produsul mamei natura sa fie pus in valoare asa cum este el. Fiecare simte muzica si o reproduce altfel, chiar daca “coregrafia” este aceeasi. Acelas ocho, poate fi facut in acelas timp, dar poate arata in sapte zeci de mii de feluri, pentru ca avem tusa, amprenta personala, data de ingredientele povestite mai sus.
Ma uitam in sala la seminarul cu Pablo Veron, majoritatea cuplurilor faceau in linii mari aceeasi pasi pe care ii facea si Veron, dar sa mor daca semana ceva, cat de cat, cu ce facea el. Nici o pereche, dar nici una, nu aducea, nici de departe cu modelul. Poate ca fizica era de vina?
Ma gandeam la sincronul dansatorilor de
dansuri irlandeze, aliniati 100 de oameni intr-o linie pe toata
scena, care bat toti odata cu piciorul in pamant, admiram viteza cu
care dansau, ritmul alert. Si ma gandeam si la horele noastre sau la
Sirtaki, dar in aceste cazuri mai este ceva la un moment dat: contact
unul cu celalalt (se tin de maini), sunt conectati fizic si se
regleaza si se ajusteaza toti la 100, pentru ca se simt unul pe
celalalt, fizic, nu doar in plan vizual, emotional, mental,
spiritual, metafizic...
Ma uitam si observam ca mai toate sincroanele, cand fiecare individ este separat, se fac cu deplasare in spatiu si modificare a formatiei in diverse forme (stea, romb, matrice, linie, cercuri, etc.) pentru efecte vizuale, pentru miscare scenica, iar ritmurile sunt foarte clare, in general alerte, cu biti egali sau in crescendo (pana la prelucrarea electronica, ca sa fie fix egali pentru dansul sportiv). Ori muzica de tango nu prea e asa, are ruperi de ritm si uneori din cauza inregistrarilor din anii '30 poate sa abereze cu cateva "mili-grade", s-o mai lungeasca si s-o lalaie. Si mai e ceva, toti trebuie sa fie foarte dar foarte buni! Nu poti sa ramai in urma, ca strici munca de echipa.
Morala:
Daca suntem diferiti ca dimensiuni, greutati, densitate, structura corporala, orice miscare am face n-o sa arate niciodata la fel-la fel cu ce face oricine altcineva. Nu incercati sa copiati ceva pana la depresie, mai bine incorporati tehnica si vedeti ce iese pe corpul vostru. Daca tot muncim, sa muncim pentru “amprenta personala” pe care nu o pot copia altii de la noi ;)
Doar nu vrem sa spuna Toparceanu si despre noi “Primăvara asta totuși, Nu-i decât o copie.“
Comentarii