Tango – is not fair

Probabil ca asa e si in … tenis.

In noiembrie 2010 Carlos Perez si Rosa Forte veneau pentru prima data in Romania, cand eu zburam pe coclaurii tarii. Probabil ca multa lume nici nu-si mai aminteste. Si nici macar eu nu am stiut vreodata ce am pierut pana saptamana trecuta cand drumurile noastre s-au intersectat. Si nici nu sunt sigura ca atunci, in 2010, as fi apreciat asa cum am apreciat acum, cu alti ochi, dupa niste ani de experiente.

In acest week-end am avut ocazia sa invatam de la unii dintre cei mai vechi dansatori de tango. Anul trecut inscrierile la cursurile lor s-au inchis inainte sa apuc sa ma inscriu si le-am ratat. Am sperat sa mai am posibilitatea vreodata in viata asta sa particip si eu la cursurile lui Carlos Perez si Rosa Forte. Si sper ca poate voi mai avea vreodata aceasta sansa. Nu exista cuvinte cu care sa poate fi descrisi acesti oameni. Modestie, sinceritate, generozitate, simplitate, autenticitate, daruire, bucurie de a da si altora acest tango, tuturor, fara exceptie. Intr-o maniera veche - “veche” avand aici conotatie de “valoare”- metoda specifica Buenos Aires-ului secolului trecut. Imi place sa cred ca in aceste cateva ore alaturi de Carlos si Rosa, “am respirat”cateva faramite din tangoul autentic. Nu poti sa nu-i iubesti. Te cuceresc in doar cateva ore.

Lumea ma intreba de ce dupa atatia ani mai merg la cursuri, la ce-mi mai trebe? Ei bine, in toti acesti ani am aflat lucruri despre tango, iar de la Carlos si Rosa am aflat detalii noi despre tango. Lucruri pe care le observi, dar pe care daca nu ti le valideaza niste oameni ca ei, nu stii daca sa le iei de bune sau nu. Nu stii daca sunt autentice sau sunt “fake-uri”.

Doar cinci seminari nu sunt nici pe departe suficiente pentru a-ti putea face o ideie despre tangoul despre care vorbesc ei si pe care l-au trait ei. Cateva ore petrecute cu ei pot sa-ti insufle o bucurie pentru un tango pe care abiea il ghicesti printre gene. Ar trebui sa stea aici cu noi cel putin un an-doi, ca sa ne facem cat de cat o ideie despre adevaratul tango, cel de la mama lui de acasa. Am avut langa noi, cu noi, antrenori de campioni mondiali, 8 perechi de campioni mondiali au iesit din mainile acestor doi oameni. Noi nici nu realizam. Sunt unii pe aici pe plaiurile mioritice, care viseaza sa ajunga la campiontul mondial, iar acesti antrenori au fost aici! I-ati ratat?

Urmatoarele generatii care au urmat acestor “viejos milongueros”, astazi dansatori exceptionali, energici, lupi tineri, cu charisma, de valoare, campionii mondiali din zilele noastre (pentru ca din cate stiu, primul campionat de tango in BS. As., cel care are loc in fiecare an prin august a fost prima data organizat prin 2000) care mai poposesc si pe la noi, povestesc cam toti cum au invatat de la cei batrani. Si nici unul nu spune ca ar fi fost usor, sau ca ar fi inteles din prima ce li se cerea. Toti acestia care acum sunt foarte buni si cautati si bat lumea in lung si in lat, s-au antrenat ani de zile cu oameni ca Rosa si Carlos. Toti acesti tineri dansatori care acum cuceresc lumea cu farmecul dansului lor povestesc cat de anevoios a fost drumul lor si cum li se spunea mereu “inca odata” si “inca odata” si “inca odata”, “nu e bine, inca odata”. Dar toate acele “inca odata“ i-au adus astazi pe piedestalurile pe care sunt. Piedestaluri pe care s-au urcat singuri, prin munca si pentru ca oamenii i-au urcat acolo, pentru ca au devenit foarte buni si asta se vede. Unii sunt aroganti. Da. Enervat si nesuferit de aroganti. Dar au de ce! Nici macar nu poti sa te superi pe aroganta lor, pentru ca le recunosti meritele. Iar pe cealalta parte, chiar si acesti tineri sunt mandri de maestri lor si se falesc cu cei care i-au format si i-au facut sa fie ceea ce sunt ei astazi.

Si mi se pare cumva necinstit - alt cuvant nu gasesc - ca generatiile tinere, care sunt in stare sa concentreze si sa condenseze informatii acumulate in ani de zile de munca cu si alaturi de cei batrani, sa vina sa le vanda intr-o forma cosmetizata, adaptata vremurilor noastre, vitezei si capacitatilor noastre de acumulare, cu metode accesibile noua astazi. Cu alte cuvinte dam mai multa valoare ulcioarelor decat raurilor. Primim pe tava “scurtatura” catre scopul final, nu ne mai obosim si nu ne mai batem capul si nu mai punem osul la treaba sa muncim sa descoperim prin propria experienta, luam totul gata. Dar ce luam de-a gata? Tocmai in aceasta experienta de descoperire proprie consta adevaratul proces de invatare, acumulare, crestere si apoi succesul, recunoasterea, aprecierea si respectul. Nici o casa durabila nu s-a construit cu scurtaturi.

Da, poate e mai greu sa preiei tangoul de la un adevarat “viejo milonguero”, dar cea ce inveti acolo este esenta. Daca ar fi fost usor, toti acesti tineri dansatori nu ar fi fost astazi atat de buni. Si nici macar ei nu ar fi pretuit munca pe care ei insisi au depus-o ca sa ajunga sa fie ce sunt azi.

Efortul pe care doi oameni pe care l-au facut la varta de peste 80 de ani sa traverseze jumatate de lume pana in Romania, efortul de a sta in picioare doua seminarii legate, efortul de a ne preda, de a sta cu fiecare dintre noi in parte si de a ne arata fizic/practic secvente de campionat cu inlantuiri de sacade si giros-uri mi se pare absolut fabulos! Impresionant. Emotionant.

Si suntem cam departe. Noi. De Buenos Aires. Si nu numai. Si mai avem mult pana departe.