Se zice ca ne nastem singuri si murim singuri... adica cand ne nastem cadem asa de unii singuri din neant? Mama care ne naste unde e? E imaginara??? Prima parte a afirmatiei mi se pare neverosimila. Nu, nu ne nastem singuri. Nu, nu. La nastere suntem doi. Doi oameni implicati in acest proces.
Dintre multele specii care exista pe pamantul acesta, avem doua maini, doua picioare, doi ochi, doua urechi, doi rinichi, doi plamani, doua nari, doua ovare, doua oua... adica in structura noastra generala, domina ideea de pereche, chiar daca ele cele doua picioare sunt doua, functioneaza bine impreuna, ca un tot, adica perechile de maini, picioare etc, impreuna fac ca corpul, unul singur sa functioneze singular. Adica, din fabricatie, noi suntem construiti si obisnuiti sa functionam cu cifa doi ca scopul final al intregului, corpul, persoana, sa fie completa. Adica vedem “perechea” ca ceva “default” pentru ca intregul sa fie unitar. Si de aici probabil dualitatea. Sub aceasta lumina, tangoul pare ceva normal si firesc, doua persoane care danseaza ca o singura entitate. Frumos, de vis. Adevarata poezie. Dar daca ceva nu merge bine, obisnuim sa dam vina pe cealalta parte, oricare ar fi aceea, o persoana, o situatie, etc. In aceasta dualitate, aruncam ce nu ne convine peste gard, in ograda vecinului.
Tradus in lumea tangoului, ne plangem de tot ce este in jurul nostru, de lipsa partenerilor, ca partenerii/partenerele nu sunt suficienti de buni, ca ronda nu este organizata, ca celelalte cupluri sunt haotice, ca celelalte cupluri ne acceidenteaza, ca ne imping pe pista a doua si nu ne lasa sa ramanem pe prima pista, ca nu vor sa practice cu tine, ca nu ai timp sa mergi la cursuri, ca nu sunt evenimente, ca lumea nu vine la evenimente, ca muzica nu-ti place, ca suntem prea obositi sa mergem la practica, ca sanatatea incepe sa se subrezeasca, ca aia, ca ailalta... lista este nesfarsita! Nesfarsita...
Iar apoi incepem sa ne conditionam, ca dansul nostru ar fi mai bun daca am avea parteneri mai buni, daca podeaua ar fi mai buna, daca muzica ar avea mai putini bass, daca incepatorii nu ar mai impinge si nu ar mai trage, daca ronda ar fi mai ordonata, daca nu ne-ar mai accidenta celelalte perechi, daca ar veni mai multi dansatori buni la evenimente, daca ar exista o practica unde toti profesorii sa presteze ore in sir numai cu mine, daca..., daca..., daca... .
Adica de ce conditiile exterioare conditioneaza calitatea dansului nostru? Adica punem responsabilitatea dansului nostru in carca celorlalti? Pai e corect? Sincer!
Si acum un caz din experienta proprie. Dansam la un eveniment, cu entuziasm, pista nici prea aglomerata, nici prea libera, iar perechea noastra ocupa cam mult spatiu pentru cat aveam de fapt, lucru care s-a tradus intr-o minora coliziune cu o alta pereche. Ce s-a intamplat a facut diferenta. In loc sa ne uitam urat si cu repros la acea pereche, sa comentam ceva negativ si in loc sa schimbam banda sa intram in centru dand vina pe ei ca ne arunca pe alta banda, ne-am cerut scuze, indiferent din vina cui s-a produs impactul, nu am dat vina pe ei, ba din contra, am pastrat prima banda, ne-am restrans aria de acoperire, am dansat mai adunat, am pastrat entuziasmul dar am devenit mai atenti, am compactat imbratisarea, lucru care a dus la ajustarea si indreptarea posturii, care a corectat axele. Ba mai mult, aceasta schimbare am resimtit-o ca pe o grija mai mare unul fata de celalalt in pereche, o grija mai mare fata de alti dansatori, tehnica a devenit mult mai buna, atentia la muzica a crescut, iar gradul de conexiune s-a dus vertiginos in sus, dansul a fost mai fluid, totul a devenit mai compact, mai concentrat si mai continut.
Ce avem de invatat de aici? Ca in loc sa ne plangem de conditiile exterioare, ne-am ajustat noi, iar rezultatul a fost neasteptat, mult mai bun decat daca am fi continuat asa cum am inceput.
Asadar, de ce ne mai plangem si de ce asteptam ca lumea din jur sa faca ceva pentru noi? Cu ce drept cerem asta? De ce ne conditionam calitatea dansului nostru in functie de lumea inconjuratoare? Tangoul si bucuria dansului nostru este in propriile noastre maini.
Inainte sa deschidem gura ca sa ne plangem de orice legat de tango, am putea sa:
- stabilim ce dorim sa imbunatiatim la dansul nostru, ca e legat de postura, de tehnica, de muzicalitate, de varietatea limbajului de exprimare, de navigarea pe pista si pastrarea locului cel mai bun pe pista, calitatea miscarii, etc.
- facem ceva in acest sens, sa gasim o modalitate prin care sa invatam cum sa imbunatatim: sa luam niste cursuri de grup cu profesorii preferati, sa luam niste lectii private cu niste maestrii de necontestat, sa urmarim ce festivaluri, seminarii si ce profesori urmeaza sa vina la noi, etc.
- exersam oridecateori avem posibilitatea dupa ce am luat informatiile de care avem nevoie ca sa crestem. Sa mentinem in minte clar, cat timp dansam, acel lucru pe care vrem sa-l imbunatatim. Chiar daca nu ajungem sa dansam decat o singura data pe saptamana sau pe luna, sa ne tinem de lucrurile pe care noi vrem sa le schimbam in dansul nostru, in orice conditii ar fi: practica, milonga, pe asfalt sau pe parchet, indiferent de nivelul partenerilor, indiferent de muzica, indiferent de vremea de afara. Exersam acele lucruri.
Nu ne plangem, nu cautam scuze, tacem din gura si ne concentram pe ce vrem sa obtinem in dansul nostru. Progresam in orice conditii, cu incapatanare. Ne concentram pe ce vrem sa obtinem de la noi, nu asteptam nimic de la ceilalti.
Intotdeauna am spus ca tangoul se invata in conditii grele. Iar acum imi dau seama ca cea mai grea conditie suntem noi insine :)))
Teoretic ar trebui sa fie simplu, gen: “mi-e foame”. Pai si ce fac in conditiile astea? Avem doua optiuni: sa dam vina pe vremea de afara si sa incepem sa ne cautam scuze, sau sa mergem direct la frigider. Cu doua rezultate: raman nemancat si ma plang de vreme, sau deschid frigiderul si mananc ceva... Doar ca viata bate filmu' ;)
Hai sa facem asta mai intai si sa vedem unde vom fi peste un an de zile.
Ce ziceti? Functioneaza? Batem palma?
Pe acelasi subiect: Tango: N-am cu cine!
Comentarii