Se intampla in urma cu multi ani la o milonga la "La Scena", intr-o vara sau intr-o iarna, nici nu mai stiu si nici nu mai conteaza daca era arsita sau zapada afara. M-a invitat la dans unul dintre cei mai buni dansatori la momentul respectiv. Toate fetele erau innebunite sa danseze cu el. Nu ma consideram nici pe departe o buna dansatoare si nici nu dansam des cu el, ba chiar foarte rar. Si era o invitatie pentru o tanda de milonga.
La prima melodie eram super mega concentrata sa prind toate marcile, sa nu-mi scape nimic... el prindea fiecare nota! Ma concentram din ce in ce mai tare sa fiu acolo cu el sa nu-i stric planurile, sa facem ce era acolo de facut. Cu cat dansam si ma concentram mai tare, cu atat ma incordam mai rau. Am zis ca prima melodie e asa de incalzire, ca in a doua poate o fi mai bine.
A doua melodie a devenit o incercare maxima, simteam ca nu pot face fata si cu cat incercam sa fiu mai pe faza cu atat ramaneam mai in urma din cauza incordarii. Nu sunt sigura ca mai auzeam si muzica. Nu se mai punea problema de inflorituri sau creativitate. Marea provocare era sa tin ritmul cu ritmul lui... in cele din urma am simtit ca nu pot. Ca nu mai pot, oricat de tare as fi incercat.
La a treia melodie, deja in pragul disperarii, mi-am zis ca, scuzati expresia, imi bag picioarele in ea de milonga, de de dans si de tot. Mi-am zis ca nu e frumos sa intrerup tanda ca e elegant s-o duc la bun sfarsit daca tot acceptasem invitatia. Si am dansat. La *#tui' ma-sa! Pe “romaneste”, am dansat, in sictir. Dar la maaarele sictir!
Si ce sa vezi? A inceput sa mearga treaba! Picioarele se miscau singure, tropaiau singure, se duceau unde trebuia fara sa fac nici un effort!!! Dansam si pe masura ce “sictirul” se instala mai tare, cu atat curgea dansul mai bine. Nu mai faceam nici un efort, nu ma mai straduiam si iaca ca treaba mergea struna! Mai sa fie! Cu cat ma relaxam si ma minunam cu atat puteam sa tin mai bine ritmul. A fost fantastic. Nu dansul neaparat, ci experienta in sine. Cred ca au trecut mai bine de 10 ani de atunci, dar imi aduc bine aminte.
Ulterior, cand cineva imi spunea ca nu se simte in stare sa danseze cu acel dansator, ii spuneam la ureche “danseaza la sictir, fara sa-ti pese!” Se intorceau cu ochii mari la mine si gura cascata... cum puteam sa spun asa ceva?!? Adica cum asa? Uite asa! Si au incercat. Si-a mers.
Morala: cateodata ne straduim prea tare, mult prea tare, atat de tare incat devenim chiar noi din fier-beton si nu mai simtim nimic din dans, din muzica, din partener. Cheia, in cazuri din acestea, este relaxarea. Nu zic acum sa dansezi la sictir cu toata lumea si sa nu-ti pese deloc - desi in unele situatii se pare ca ajuta - evident, era doar o directie, niste “guide lines”, o formulare plastica, pentru a trece dintr-o extrema in alta pocnind din degete, ca sa se echilibreze balanta. Cat de cat.
Si da, cateodata face bine sa lasi stradania la o parte. Ca nu foloseste nimanui la nimic, unora poate chiar nu le pasa, altora nu le trebuie, iar altii nici macar nu observa cat de tare te stradui tu sa faci ceva acolo. Cand te dai de ceasu' mortii sa iasa ceva foarte bine, exista sansa sa strici tot, chiar si ce faceai foarte bine. Asa ca nu mai bine ne relaxam? Ne lasam comod pe speteaza fotoliului si mergem si noi cu valu', in mod placut si agreabil, ne bucuram de lucrurile care se intampla, ca dara tangoul nu pleaca nicaieri...
Comentarii