Daca tango-ul argentinian ar fi o femeie i-as face, fara sa clipesc, dintr-o suflare, o declaratie de dragoste chiar si daca asta ar incinge, pe loc, spiritele. Am fost avertizat inca de la bun inceput: dupa o tanda poti sa urasti cu putere iar dupa o alta poti crede, la fel de bine, ca esti indragostit.
Tango-ul imi aduce o stare de prezenta pe care o mai intalnesc, uneori, mergand cu motocicleta. Aceasta insiruire de puncte de echilibru, fluide, ca o plutire, care face diferenta dintre pas si dans si care imi aduce, cateodata, ca dansator, o traire intensa in care se amesteca emotii si ganduri intr-un sir intrerupt doar de cortinas.
Asta, cand dansez. Sunt momente – poate si voi faceti la fel – in care pur si simplu stau, ascultand muzica, ca sa-i privesc pe ceilalti. Ce caut eu atunci cand sunt doar spectator? Curajul de a pasi, pe muzica, in ronda, alaturi de cei pe care ii admir. Tango-ul, pentru mine, atunci cand privesc din exterior, pare doar gratie si emotie. Pana la ceea ce pare, vazut la ceilalti, drumul e lung iar emotiile sunt de multe ori mai puternice decat ar putea crede oricine. Dar da, orice emotie poate fi dansata, orice stare poate fi transpusa in pas si oricare dintre cele doua se transmite partenerei.
Cea mai frumoasa experienta din tango de pana acum – povesteam asta de curand – a fost pentru mine sa simt ca tot ceea ce era in jur disparuse, ca ramasese doar partenera din bratele mele si, fara sa-mi pot explica cum, fiecare pas era la locul sau, in fiecare miscare era doar muzica (asta in conditiile in care sunt incapabil sa-mi amintesc vreunul dintre tango-urile dansate atunci) iar intre noi n-a fost rostit niciun cuvant. S-a intamplat la o practica, dupa o ora de curs, nici macar la vreo milonga :-) A fost de-a dreptul magic. Am incercat sa dansez din nou cu acea femeie... o vreme am cautat ocazii insa – poate n-o sa va vina sa credeti – n-a mai dansat niciodata cu mine indiferent de cate ori ne-am reintalnit.
Partea cea mai frumoasa cu mine si tango e ca a inceput ca un proiect de cuplu – stiti voi, din acela in care “ea” trage de “el” sa mearga la dans – pe care l-am privit cu retinere. Reticenta mea a durat foarte putin: a fost suficient sa ajung la prima ora de tango, sa ascult prima piesa (sigur era DiSarli, ca la incepatori) si am inteles ca am ajuns acolo ca sa raman. Proiectul de cuplu s-a stins demult iar eu am facut cursul de incepatori de mai mult ori, in perioade diferite, ca intr-un soi de “love/hate relationship” in care am plecat de langa tango doar ca sa ma intorc cu o si mai mare pasiune. Cineva imi spunea odata ca sunt “vesnicul incepator”. Vad o mare frumusete in aceasta replica deloc flatanta si regasesc capacitatea mea de a ma reinventa si de a reporni de la “zero”, fara regrete.
Cum sunt astazi?
Sunt iremediabil indragostit de tango. Am grija de inima mea si inima mea are grija de mine.
* * *
Multumim pentru poveste Cornel Latis, multumim pentru deschidere si pentru participare!
Asteptam in continuare povestile voastre pe adresa redactiei :)
Comentarii