O parere subiectiva in urma a ceea ce am vazut, ce am trait, am simtit si am observant de la inceputuri pana azi. O perspectiva concentrata care nu poate detalia in totalitate 19 ani intr-un singur articol.
Nastere.
La baza comunitatii de tango din Romania a fost dorinta
cuiva de a dansa tango. Dar tangoul, ce sa vezi, nu-l poti dansa de unul
singur. E nevoie de cel putin doi. Iar tangoul este prin definitie un dans
social. Ca sa te poti bucura in adevaratul sens de tango ai nevoie de mai multi
oameni, de o comunitate.
In septembrie 2004 in Romania nu exista inca asa ceva.
In septembrie 2004 tangoul argentinian s-a auzit in Amsterdam Grand Café pe strada Covaci din centrul vechi. Iar astazi se aude si este dansat de multi oameni in multe orase din Romania.
In tara, la baza comunitatilor a stat aceeasi dorinta cuiva
din acel oras de a dansa acasa, acolo nu exista tango si cunoastem foarte bine
cazurile Brasovului, Constantei, Timisoarei, Iasului, Sibiului, Clujului, Targul
Muresului, Aradului, Craiovei, Galatiului etc. In fiecare dintre aceste orase a
fost cineva care isi dorea sa danseze tango. Au fost pioneri care au deztelenit
pamaturi aride si au sadit tangoul in sufletul oamenilor. Si credeti-ma nu este
deloc un lucru usor. In unele orase a prins mai bine, in altele mai greu. In unele
orase s-au dezvoltat comunitati mai mari, in altele au ramas comunitati mai
mici.
Model.
In Bucuresti, in 2004 a fost importat modelul argentinian
din toate punctele de vedere: cursuri, practici, milongi, muzica. Reteta a
functionat si apoi a fost preluata si in orasele din tara.
Definitie.
Conform definitiei, in linii mari: COMUNITÁTE s. f. 1. caracterul a ceea ce este comun mai multor persoane sau grupuri sociale. 2. grup de oameni cu interese, credințe, obiceiuri, norme de viață comune; colectivitate, societate. ◊ totalitatea organismelor vegetale care ocupă o anumită zonă geografică, având relații reciproce. (asta cu organisme vegetale m-a distrat maxim, am lasat-o pentru amuzament)
Daca e sa ne luam dupa definitia din dictionar, comunitatea
de tango din Romania se incadreaza perfect:
1. Suntem mai multe persoane sau grupuri sociale
care au tangoul in comun.
2. Suntem un grup de oameni care vor sa deanseze
tango (interese), care merg la cursuri/practici/milongi (obiceiuri), care
respecta codurile si eticheta tangoului (norme de viata)
3. Suntem o colectivitate/societate
4. Avem relatii reciproce.
Definitia nu spune insa care este calitatea persoanelor,
grupurilor, intereselor, obiceiurilor, normelor, relatiilor.Toate acestea sunt variate
- cum este si firesc, dupa firea umana - si judecand dupa diferite standarde
sunt mai bune sau mai precare. Si, ca sa citez un clasic in viata, “este ok sa
fie asa”.
Coeziune.
Un an mai tarziu, in toamna lui 2005, cand am descoperit eu tangoul, exista o mica comunitate, cam de 30 de persoane care deja dansau tango. Un singur curs de tango argentinian in Bucuresti, la Cina, langa Ateneu. Toti uniti, binevoitori si primitori. Dornici sa imparta pasiunea lor cu oricine. Entuziasmul lor era la cote maxime si molipsitor. Dansul lor reflecta toata aceasta bucurie si pasiune. O placere sa-i privesti si sa-ti doresti si tu sa dansezi ca ei.
Coeziunea grupului era maxima, fiind un grup extrem de restrains.
Ulterior, pe masura ce grupul a crescut, cu cat a fost mai mare, cu atat
coeziunea membrilor a fost mai dificila, organizandu-se in mod organic in
asa-zisele “bisericute” si grupuri mai mici. Firesc, la un numar de 200 de
membrii nu poti avea relatii de aceeasi intensitate cu toti membri grupului. Oamenii
se apropie in mod natural de alti cativa oameni cu care se simt mai in largul
lor, cu care se inteleg si au o chimie mai buna.
Ierarhie.
Cu cat grupul se marea, usor-usor a aparut ierarhia, bazata pe
vechime si implicit pe nivelul de dans si abilitatile de tango dobandite. Cei mai
vechi, firesc, avand avatajul timpului erau mai buni, cei noi mai aveau de
lucru. Insa, cu cat dovedeai ca esti mai implicat, mai dedicat si munceai mai
asiduu si dansai mai bine, cu atat te integrai mai repede in grup. Trebuia cumva
sa dovedesti ca te incadrezi in definitie ca sa te accepte haita. Se crease o
ierarhie bazata pe meritocratie. Cu cat erai mai bun, cu atat urcai mai sus, te
integrai mai bine, erai acceptat mai bine si dansai cu cei mai buni.
Elitism.
Odata cu calatoriile vechilor membri la Bs As, unde au
decoperit ca nu toata lumea danseaza cu toata lumea, ca exista clanuri si ca membrii
unui clan danseaza numai intre ei, s-a importat si acest model la noi,
formandu-se astfel un grup care s-a considerat mai cu motz, si restul plebei.
Scindare.
Ca in orice domeniu, intotdeauna se gaseste cate cineva care
este nemultumit de starea lucrurilor, de ceea ce i se ofera si considera ca el/ea
poate face acelasi lucru mai bine, ca poate aduce mai mult - lucru perfect natural
daca privim in istorie inca din antichitate: Alexandru Macedon a facut mai mult
decat a facut tac-su. La urma urmei fiecare pionier a facut cat a putut de bine
sa aduca tangoul pe pamantul sau, insa fiecare are viziunea proprie si
propriile puteri in a face lucruri.
Astfel in februarie 2006, la numai un an si ceva de la
aparitia tangoului in Romania, a aparut a doua scoala de tango. Apoi in fiecare
an a mai aparut inca una, si inca una si inca una.
Acest trend s-a perpetuat natural in fiecare oras din Romania.
Este un proces normal, si as spune sanatos daca scopul este de a largi
comunitatea, de a imparti efortul, si de a aduce calitate si valoare, cu
conditia sa se incadreze in termenii definitiei si sa pastreze directia buna.
Ca la noi orice scindare s-a facut “romaneste” cu
tam-tam-urile, scandalurile si circurile de rigoare, asta este cu totul alta
poveste; tangoul mioritic n-ar mai avea aceeasi savoare balcanica si sincer
ne-am plictisi maxim de atata rai pe pamant. Pai fara astea ce-am mai avea de
vorbit la poarta fiecarei case de pe ulita? Trebuie sa ne mai si distram, cu
drame emotional-pasionale.
Dar nici un oras din Romania nu a scpat, cred, acestor
scindari. Mai devreme sau mai tarziu a aparut al doilea jucator. Iar acum,
cinstit, comunitatea a avut de castigat: noua metoda, noi oameni, noi locuri de
dans, noi evenimente... drama si traumele aferente.
Educatie.
A durat ani de zile pentru a ajunge la performata de a avea
o ronda ordonata si fluida. Pentru asta profesorii si dansatorii au trebuit sa
inteleaga necesitatea codurilor si etichetei la tango, si cel mai important sa
le aplice, sa le respecte, ca sa existe un model si le transmita fiecarei
generatie care se integra in tango. A fost important sa nu ne accidentam, fizic
si psihic. In contextul necesitatii de literatura si material, am alimentat
blogul cu tot ce am invatat si tot ce am prins din zbor si de la lectii/seminarii/festivaluri/maratoane,
cu experienta propie pentru a ajuta pe oricine sa se integreze cat mai usor si
mai repede, comunitatea sa castige dansatori iar dansatorii sa se bucure de
experienta tangoului.
Piata.
Odata cu numarul scolilor/profesorilor care au marketat tangoul
si au adus noi cursanti in salile de dans a crescut si comunitatea.
Odata cu cresterea nivelului de dans, cresterea numarului de
dansatori, aparitia ierarhiei, toata lumea si-a dorit sa danseze mai bine, ne
doream sa invatam, sursa erau profesorii din afara tarii. Scolile, profesorii
autohtoni au adus cupluri de dansatori care sa predea la noi. Au aparut
festivalurile.
S-a creat o piata de tango din necesitatea cursurilor; vroiam
pantofi de tango, haine tango si alte lucruri de tango care in Romania nu se
gaseau, doar in Argentina sau prin Europa. Membrii comunitatii aveau nevoie de
aceste lucruri conexe tangoului.
Boom.
In perioada 2012-2015 numarul scolilor si al cuplurilor care
predau si aveau grupe de incepatori, cel putin in Bucuresti, a fost la cote
maxime, astfel incat comunitatea a atins cotele cele mai ridicate, poate in jur
de 200 de membri destul de activi. Imi aduc aminte de festivaluri cu sali mari aglomerate
(Popa Nan) si foarte mult entuziasm, inca se dansa cu pofta.
Selectie.
In decursul anilor, multi oameni au trecut prin salile de
curs, multi au plecat, putini au ramas. Nimic nou, se stie ca procentul celor
care raman pe temen lung la tango este de 3%. In cel mai fericit caz 5%. Tangoul
nu este obligatoriu si nu este pentru oricine. Unii poate se regasesc mai bine
la salsa, chabata, balet sau dansuri populare. Fiecare isi gaseste locul. Si
este citez: “perfect ok”.
In paralel, pe o piata deja formata, cu o comunitate deja
formata, pe terenuri deja deztelenite, pe o cerere formata anterior dar deja
cam saturata, multi membri cu putina experienta de dans au inceput sa predea
tango - as putea spune ca exista un trend general, cand ai cam 2 ani de tango
te crezi zeu si vrei sa predai si tu tango, sau sa devi Dj, sau sa faci un festival,
sau o practica, sau o milonga. Si e perfect ok. Insa, cei care au aparut pe un
teren deja fertil n-au inteles cum functioneaza treaba, care au fost premisele,
au ignorant istoria si predecesorii, au reinventat roata altfel. Si s-au triat
rand pe rand, a fost o selectie naturala, no offense.
Declin.
Ca in orice domeniu si ca orice produs de pe orice piata,
tangoul a cunoscut o panta ascendenta 2004-2012. Un plafon de varf 2012-2015. Dupa
care a inceput declinul 2016-2020. Numarul dansatorilor a inceput sa scada in
ciuda faptului ca din 2012 pana in 2020 a existat o crestere exponentiala a
evenimentelor de tango, cand aveam cel putin doua evenimente de tango pe luna
(festival, marathon, seminarii de week-end), chiar trei cateodata, in Bucuresti
existau milongi si practici in fiecare zi a saptamanii, calitatea
evenimentelor net superioara. Odata
comunitatea formata scolile/profesorii au inceput sa se trieze, multe au
disparut, iar din spate prea putini dansatori se formau in ritmul in care
plecau cei deja formati.
Pandemie.
Pandemia a lasat un mare loc liber, un vid. Toate scolile si
profesorii/organizatorii consacrati si responsabili au inteles riscurile si au
protejat oamenii, au suspendat orice risc de a expune dansatorii; doar ca
viciul de necontrolat i-a impins pe unii sa se adune si sa danseze. Mie cel
putin mi-a fost evident ca a fost o necessitate de moment si ca n-avea cum sa
reziste in timp. A raspuns unei cereri de moment, dar nu era la standardele la
care era era comunitatea obisnuita. Au avut o deschidere de moment, un success temporar
datorat circumstantelor, dar nu construit neaparat pe ceva care sa dureze, iar
in scurt timp dupa pandemie, lucrurile au intrat inapoi pe modelul si
standardele stabilite anterior, selectandu-se natural.
In mod foarte ciudat si neinteles de mine, in pandemie au
aparut dansatori noi (???), chiar si DJ noi, cum au invatat iar nu am priceput (online?),
care sunt plini de entuziasm. Nimic rau in asta, este minunat, este de foarte
bine in contextul actual, doar ca neavand o experienta prepandemica ei inghitit
orice, accepta orice si danseaza pe orice muzica. Si nu e vina lor.
Post pandemic.
Cel putin in Bucuresti, dupa o noua selectie facuta de
pandemie, unele scoli/profi au revenit, alte nu. Unele evenimente au revenit,
mai greu, altele nu. Unii dansatori au revenit, altii nu; au aparut noi
evenimente. Intre timp, datorita pandemiei oamenii s-au reimpartit care pe
unde, pe cartiere, mai aproape de casa, sau acolo unde erau obisnuiti sa
mearga, sau acolo unde merg prietenii si cunoscutii, sau acolo unde s-au simtit
confortabil, sau acolo unde rezoneaza cu organizatorul. Daca inainte mai exista
un eveniment saptamanal care reusea sa ii adune cat de cat pe toti, acum lumea
e pe bisericute.
Ce banza facem acum?
Este bine si sanatos sa vina oameni noi din spate cu energie
si forte proaspete, sa faca tinerii din ziua de azi lucruri, idea este sa se
pastreze conditiile definitiei si sa nu se piarda directia generala sa ajungem
in balarii. “Cei care nu au batrani, sa-si cumpere”.
Pentru mine.
18 ani in comunitatea de tango din Romania a fost cea mai
tare scoala a vietii. Ce mi-au vazut ochii si ce mi-au auzit urechile, ce pot
face si ce pot zice oamenii nu iti poti inchipui, iti crapa capul si te doare mintea.
Oamenii nu contenesc sa ma uimeasca in fiecare zi. Dar asa avem motiv sa radem si
sa ne amuzam si avem ce povesti nepotilor. Cei care sunt in comunitatea de
tango sunt aceiasi oameni de pe strada, nu difera nu nimic. Comunitatea de
tango nu este, asa cum am crezut si eu initial, cu nimic mai buna decat oricare
alta. Ce ne tine impreuna este tangoul. Atat. Nu-ti fa iluzii. Fara tango, eu
si cu tine s-ar putea sa nu avem nimic in comun, sa nu avem ce sa ne spunem de
fapt. Si e ok sa fie asa.
Si eu la randul meu sunt un produs al comunitatii de tango
din Romanica, daca fac sau daca spun ceva in tango este rezultalul tuturor
experientelor in aceasta comunitate, a interactiunii cu oamenii din tango. Nu ma
folosesc de asta ca o scuza, este un fapt, and that should make you think.
Concluzia mea.
Cei care au rezistat peste ani, nu au avut de ales, daca vroiau sa danseze tango au trebuit sa construiasca comunitatea, au trebuit sa faca munca de voluntariat si cruce rosie, sa se dedice, sa fie calcati pe pantofi de toti incepatorii, au inteles cu adevarat tangoul. Atat dansatori cat si profi/organizatori. Si nu a fost lucru usor, dar nu i-am prea auzit plangandu-se. Sa dansezi tango este cel mai usor lucru, sa construiesti comunitatea e ceva mai dificil si apoi nu te astepta la aplauze, recunostinta sau la recunoastere (cauta in biblie, sunt mai multe citate acolo – n-am citit dar am auzit, si nici nu prea sunt dusa la biserica).
Inainte de a cere si de a pretinde si de a astepta ceva de la comunitatea de tango, tu ce esti dispus/a sa faci, sa dai, sa investesti, sa cheltui, ca sa dansezi tango? Si nu, life is not fair. Dar asta e viata.
PS: Cu multumiri lui Vale pentru intrebarile pe care le-a
ridicat si care m-au impulsionat sa pun aceste ganduri pe hartie, ma gandeam
inca din 2008 la acest subiect.
Comentarii